Arta de a trai in lumea necuvântatoarelor

          Memorie si inteligenta
          
          De la o simpla meduza si pâna la om, suportul memoriei se naste o data cu neuronii. Fie ca acestia se organizeaza sau nu intr-un sistem nervos central (in functie de treapta de evolutie pe care se afla specia), toate vietuitoarele pot invata, pot deveni ucenicii mediului in care sunt obligate sa supravietuiasca.

          Memorie si inteligenta
          
          De la o simpla meduza si pâna la om, suportul memoriei se naste o data cu neuronii. Fie ca acestia se organizeaza sau nu intr-un sistem nervos central (in functie de treapta de evolutie pe care se afla specia), toate vietuitoarele pot invata, pot deveni ucenicii mediului in care sunt obligate sa supravietuiasca. Chiar si o anemona de mare, cu o retea difuza si succinta de neuroni, reactioneaza din ce in ce mai putin daca un stimul exterior se dovedeste a fi unul inofensiv. Puiul de gaina, dupa evadarea din ou, ciuguleste orice seamana cu o graunta si treptat incepe sa faca deosebirea intre ce-i este de folos si ce nu. Sunt acestea dovezi de inteligenta?
          Raspunsul consta in folosirea unui sinonim al inteligentei necuvântatoarelor, si anume fluiditatea adaptativa. Adica legaturile dintre neuroni – sinapsele – oricât de simple ar fi ele, sunt elastice, iar modificarile lor diversifica legaturile dintre centrii memoriei, in functie de imprejurari (stimuli). Când o anumita excitatie impusa de mediu dispare, cu timpul dispare si noua legatura interneuronala, iar elementul respectiv de memorie dispare si el. Aici intervine distinctia esentiala a depozitului de amintiri – memoria – a tuturor vietuitoarelor: memoria speciei si memoria individului. De exemplu, gasteropodul (melcul) de mare primitiv numit „palaria chinezeasca” (Patella rustica) sta toata viata lipit de aceeasi piatra de pe fundul marii, unde revine dupa escapadele in timpul carora se hraneste. Daca i se „fura” gazda, intra intr-o buimaceala totala si devine o prada usoara. Memoria individului s-a dereglat, dar nu si cea a speciei, pentru ca dupa o perioada de ratacire, mai lunga sau mai scurta, se lipeste de alta piatra, daca supravietuieste. Mai putin stiintific vorbind, cel ce s-a adaptat „agresiunii” poate fi numit inteligent, desi nu poseda decât un ganglion cerebral minuscul… Iar faptul ca folosim, in diverse ocazii, termenul impropriu de inteligenta dovedeste cât de putin cunoastem, deocamdata, lumea necuvântatoarelor.
          
          Ferocitate innascuta
          
          In lagunele Insulei Marshall (Oceanul Pacific) traieste una din cele mai agresive specii de rechini, si anume rechinul gri sau rechinul-lup. Acesta traieste in haite de câte 10-12 indivizi si exemplarul cel mai impunator (care poate atinge lungimea de 2,5 metri) devine lider. Se stie, toti rechinii sunt ucigasi de meserie, dar aceasta varietate are o particularitate uimitoare. Atunci când nu exista nici o prada, o anume perioada de timp, conducatorul incepe, totusi, sa execute miscarile specifice unui atac. Inotatoarele se orienteaza intr-un anume mod, botul se ridica si rechinul-lup se repede spre o tinta imaginara. Aceste inutile miscari spasmodice sunt imediat imitate de membrii trupei, care incep si ei sa atace himere! Pare un fel de exercitiu al unui atac veritabil, dar in felul acesta se produce un consum gratuit de energie si implicit o crestere a poftei de mâncare… Pare un comportament nefiresc si pâna-n prezent nu exista o explicatie plauzibila. Poate ca rechinul-lup matur este dotat cu o furie permanentizata, menita sa demonstreze exemplarelor tinere cum sa atace orice le iese in cale.
          
          Ucenicie prin balet
          
          Albinele lucratoare poseda o memorie topografica („schita” tuturor traseelor favorabile spre zone cu flori bogate in nectar) si o asa-numita busola solara (pentru gasirea drumului cel mai scurt spre tinta). Simtului olfactiv floral i se adauga si mirosul coloniei proprii, pentru a depista existenta intrusilor dintr-o alta colonie. Daca acest lucru se intâmpla, se declanseaza lupte aprige pentru apararea teritoriului. Dar cum isi insusesc tinerele albine toate aceste invataturi vitale?
          In interiorul stupului, fiecare adulta are opt ucenice. Acestea o inconjoara si urmaresc un fel de balet al profesoarei, constând in vibratii diferite ale aripilor si miscari bine coordonate ale corpului. Fiecare element de coregrafie corespunde unui detaliu din activitatea de culegere a nectarului. Este o forma de completare a memoriei speciei cu memoria individului care are deja o experienta, dobândita si ea de la inaintasi. Daca nu ar avea un invatator, tinerele albine ar sti ce sa faca, dar s-ar expune primejdiilor si ar dobândi memoria individuala prin dramatice experiente personale. Or, instinctul de conservare impune aceasta dadacire prin dans, pentru ca recolta stupului sa fie cât mai mare.
          
          Trubadurul hipnotizator
          
          Exista peste douazeci de varietati de crotal – sarpele cu clopotei -, toti extrem de veninosi (fac parte din familia viperidelor). Una din cele mai interesante caracteristici comportamentale este emiterea a doua tipuri de sunete, atunci când individul vrea sa atace. Un zgomot il fac multiplii clopotei din vârful cozii, iar celalalt este suieratul foarte puternic, emis cu gura larg deschisa. De ce are nevoie crotalul de acest duet? Atunci când se simte in primejdie, isi pune in miscare numai clopoteii, pentru avertizare. Aparent, atunci când el este pradatorul, prefera sa-si asurzeasca potentiala victima, s-o sperie si s-o faca sa-si gaseasca scaparea prin fuga… Dar ar fi absurd daca lucrurile s-ar petrece asa. Practic, cele doua zgomote puternice incremenesc rozatoarele sau sopârlele. Natura nu l-a inzestrat intâmplator cu aceasta mini-orchestra. Stridenta melodiei bifonice are un efect paralizant asupra sistemului nervos al prazii, care pare hipnotizata. Desi se deplaseaza suficient de repede, crotalul isi menajeaza astfel energia si implicit temperatura corpului – pe care si-o ajusteaza stând la soare.
          
          Triumful demnitatii
          
          Exista sau nu o memorie ancestrala (a speciei) la elefanti? Se retrag acestia, atunci când simt apropierea mortii, in locuri secrete, mereu aceleasi, pentru a-si da duhul? Cu alte cuvinte, exista cimitirele elefantilor? Acest comportament al indivizilor care au atins vârsta de 55-60 de ani si care, nemaiputându-se apropia de nici o femela si hranindu-se din ce in ce mai greu, parasesc turma cu „demnitate” si agonizeaza in locuri stiute numai de ei pare sa fie o legenda. Au fost gasite aglomerari de schelete, dar fara pretiosii colti, ceea ce dovedeste ca s-a produs un masacru pentru comercializarea fildesului. Insa in culisele oricarei legende sta un adevar.
          Inaintând in vârsta, coltii se deterioreaza si produc dureri insuportabile. Leacul instinctiv este noroiul. Individul cauta zonele mlastinoase, se afunda in ele si devine prizonierul lor. Acolo moare, nemaiputând sa-si miste trupul de 4-5 tone. Si nimeni, nici cei mai inraiti braconieri, nu se apuca sa asaneze mlastini in cautarea fildesilor. Aceasta-i explicatia stiintifica, ipotetica. Singurele depozite certe de aceasta natura sunt cele ale mamutilor, conservate in gheturile siberiene. Si totusi, de ce este atât de raspândita sintagma „memorie de elefant”?
          
          Cântecul supravietuirii
          
          Pitulicea cu cap negru are unul din cele mai melodioase triluri, specifice speciei. De unde le stiu? Ornitologii au observat ca in primele saptamâni barbatusii se ocupa cu lectiile de muzica dedicate puilor, in timp ce femelele cauta hrana. Când au implinit sase saptamâni, odraslele pot imita destul de bine cântul parintilor. Dar nu se avânta departe de cuib, caci aud si melodii straine. Trebuie sa treaca mai multe luni pâna sa le memoreze si pe acestea, ca fiind ale potentialilor inamici. Dar ei sunt incapabili sa le reproduca. De ce? Fiecare pasare cântatoare are un circuit neuronal preprogramat pentru a memora si reproduce numai partitura speciei. Dar daca nu ar auzi niciodata trilurile tatalui, traind singuratici in captivitate, ce fel de sunete ar emite?
          Nu exista un raspuns cert. Melodia e dictata si de geometria corzilor vocale. Daca ar auzi numai croncanitul ciorii, l-ar putea imita? Bineinteles ca nu. Specialistii presupun ca puii ar deveni niste adulti cu vocalize neclare, ambigue, iar daca sunt lasati in salbaticie ar fi o prada usoara. Ar putea invata singuri sa zboare (memoria speciei), dar trilul specific (prin transferul memoriei individului matur) nu ar exista.
          
          Meteorologul care nu greseste
          
          In interiorul grotelor unde se odihnesc, stând atârnati ca niste felinare stinse, liliecii asteapta prilejul cel mai favorabil pentru a iesi afara, la vânatoare de insecte. Dar prin specificul lor, grotele si pesterile au temperatura si umiditatea constante, iar curentii de aer sunt foarte slabi, aproape inexistenti. De unde stiu aceste inaspectuoase mamifere ca a sosit clipa sa iasa la atac?
          Oricât de izolate ar fi galeriile respective, o data ce presiunea atmosferica se modifica, se modifica si umiditatea. Când presiunea aerului in zona scade, creste umezeala; si numarul de insecte creste. Acest fenomen – observat in regiunea grotelor marine de pe costa de vest a SUA – este perfect receptat de lilieci, datorita unei glande situate in urechea mijlocie. Ca si multe specii de pasari, liliecii incep sa se agite când presiunea din exteriorul adapostului este mai mica decât in interior. Ei parca stiu exact când se strica vremea in largul oceanului, la câteva zeci de kilometri, si stiu ce influenta are acest fapt in zona litoralului. In acest caz, actioneaza numai memoria speciei.
          
          Noaptea e un sfetnic bun
          
          Una din speciile de vietuitoare nocturne din Madagascar o reprezinta lemurienii (prosimieni, subordin al maimutelor primate). Caracteristica principala a acestor ciudate mamifere este adaptarea la viata de noapte, prin morfologia speciala a ochilor. Retina este foarte mare si este reflectiva (are capacitatea de a reflecta cea mai slaba sursa de lumina). Dar, in aceleasi paduri, exista si lemurieni diurni. De ce s-a facut, in decursul evolutiei speciilor, aceasta separare?
          Agilitatea si agresivitatea sunt insusirile varietatilor diurne. Datorita calitatilor lor atletice, lemurienii care se hranesc ziua câstiga competitia cu cei mai putin abili. Concurenta e foarte mare, mai ales pentru delicatesa numita mangrove. In consecinta, lemurienii nocturni dormiteaza ziua in adaposturi bine ferite, iar noaptea, când agitatia se potoleste, pornesc in cautarea hranei. O alta forma de adaptare este posibilitatea acestor maimute inferioare de a se multumi cu apa acumulata de frunze. Fiind mai vulnerabile decât alte vietati atunci când se afla pe sol, varietatile nocturne stiu ca in ultima parte a noptii frunzele se umezesc. Ele duc aproape exclusiv o viata arboricola, facilitata si de o coada care actioneaza practic precum a cincea mâna, dar si ca o cârma pentru zborurile impresionante pe care le fac intre arbori. De exemplu, lemurianul maki are un corp de numai 6 centimetri lungime si o coada de 13 centimetri – greutatea totala fiind de 30 de grame pentru un adult.