AUGUSTIN FRATILA, poet si director al Editurii Allfa      „Oamenii, acesta

    
     – Am dat saptamâna trecuta peste discul Electrecord cu Nichita. Tu cântai acolo câteva melodii pe versurile lui.
    
     – Am dat saptamâna trecuta peste discul Electrecord cu Nichita. Tu cântai acolo câteva melodii pe versurile lui. Cum ti s-a parut atunci Nichita?    
     – Nichita Stanescu al anilor 75, când l-am cunoscut eu era, de-acum, fratele cel mare al lui Nichita. Norocul mi l-a scos în cale, nevoia mea acuta de Maestru, pentru care as fi fost în stare sa las totul – ceea ce am si facut, printre altele…     
     – Crezi ca discul ar trebui reeditat? Sau nu mai intereseaza pe nimeni?    
     – Mi-as dori foarte mult sa vad reeditat discul O Recitare, facut hat, în 81, mai ales ca sunt unicul supravietuitor din echipa de-atunci: criticul Constantin Crisan – omul cu ideea si staruinta, Aurel Mihailopol – vizionarul copertii si, bineînteles – Nichita, omul cu Poetul, toti sunt dusi de-acum… si nici eu nu ma simt prea bine! Cred ca pustii l-ar iubi, din nou, pe Nichita, ascultîndu-l cum recita, inimitabil si inegalabil, halci de poeme…    
     – Ce crezi acum despre Nichita Stanescu?    
     – Acum, abia stiu câte ceva despre Nichita Stanescu. Pe atunci, când cu totii traiam eram prea supus versurilor pe care le inventa minut de minut, seara de seara, pentru a-l putea citi în liniste. Daca pe-atunci fascinatia era mai degraba apanajul individului Nichita, a spectacolului Nichita, de-atunci încoace, în pacea mântuirii lui, l-am citit, l-am tot citit, de câte ori mi-a fost dor de el si am aflat astfel ca a ajuns bine!, ca e cu prietenii lui: Eminescu, Bacovia, Celan, Poe si altii asteptând-si Patria sa-i mijeasca ochii, sa-l poata, în sfârsit, vedea!    
     – Care ramâne marele tau hobby?    
     – Oamenii! Acesta este hobby-ul meu cel mare. Din mai multe puncte de vedere: în primul rând, a proiecta asupra unor indivizi aura calitatilor pe care tu însuti ai dori sa le regasesti la ei, a-i încarca astfel, cu o „vina”, pe care ei nu o au, este o mare greseala, care tine de formatia mea romantica si care duce, inevitabil, la deceptii. Totodata, însa, acest defect al meu m-a învatat sa fiu tolerant. Pe de alta parte, oamenii înseamna timp; câti oameni, atâta timp irosit, tot atâtea „opriri” ale tale din drumul gândirii artistice. Acum douazeci de ani, când am realizat prima oara acest fapt, nu mi s-a parut grav: aveam timp! Acum îmi dau seama ca acel timp s-a dus, o data cu oamenii lui… În schimb, de la oameni am aflat putinul pe care-l stiu acum si din care ma hranesc când scriu: totul, adica! Mi-e teama de mediocritate…    
     – În afara de cele facute în viata, ce altceva ai vrea sa mai faci?    
     – Ia sa vedem: chestii lumesti – as vrea sa zbor, macar o data, cu deltaplanul – eu si-asa, de mult, levitez în vis, ma ridic din pat, umblu prin toate camerele, ies pe balcon dar mi-e teama sa trec în spatiul de dincolo de balcon, ca si cum aerul de acolo mi-ar fi fatal. As vrea totusi, macar o data, sa trec dincolo de balcon…    
     – Esti un foarte bun poet. În ce relatii mai esti cu Poezia?    
     – Hai sa-ti marturisesc ceva; un soi de perversiune. Am ajuns la un fel de complicitate cu ceea ce scriu: o pânda, un soi de joc daca vrei, între mine si textul care mi se revela la un moment dat – la fel cum fac cu mustele pe care le prind din zbor si carora le dau drumul vii, fara sa le fi strivit o aripa macar. Nu mai simt nevoia sa comunic ceea ce descopar, dimpotriva, mi se pare ca tot ceea ce dau spre publicare ma saraceste, ma „întinereste” fortat, ca si cum mi-as vopsi parul… Atâta vreme cât lucrez la o poezioara, am un prieten, o amanta chiar, de care nu stie nimeni, dar care-mi da tot ce-mi doresc, de la frumusete la sentimentul de vinovatie si spaima deconspirarii, acea frica fara obiect, fara de care „motorul” meu estetic nu functioneaza.