Carele de foc ale lui Vangelis Vangelis

          Carele de foc ale lui Vangelis Vangelis, muzicianul nascut în 1943 la Volos, mic port pe coasta estica a Greciei, este un nume arhicunoscut iubitorilor de muzica electronica instrumentala, un parinte al muzicii numite New Age. Acest lucru a facut-o, probabil, pe Daniela Caraman Fotea, cunoscut om de radio, sa scrie o carte dedicata artistului grec, intitulata, printr-o aluzie la piesa lui Beckett, „Asteptându-l pe Vangelis” si tiparita la Editura Muzicala.

          Carele de foc ale lui Vangelis Vangelis, muzicianul nascut în 1943 la Volos, mic port pe coasta estica a Greciei, este un nume arhicunoscut iubitorilor de muzica electronica instrumentala, un parinte al muzicii numite New Age. Acest lucru a facut-o, probabil, pe Daniela Caraman Fotea, cunoscut om de radio, sa scrie o carte dedicata artistului grec, intitulata, printr-o aluzie la piesa lui Beckett, „Asteptându-l pe Vangelis” si tiparita la Editura Muzicala. Prima observatie care îmi vine în minte este ca biografia dedicata lui Vangelis este rodul unei iubiri. Iubire platonica fata de muzica lui. Dar si fata de personalitatea sa. Aflam, astfel, ca familia Papathanassiou si-a botezat fiul cel mare Evanghelos si nu e cu totul întâmplator ca baiatul a devenit artist, câta vreme provenea dintr-o familie de artisti. Tatal lui, Ulysses, era pictor, iar mama lui, pictorita, si ea era o foarte buna cântareata. Asta explica debutul lui precoce. La 12 ani cânta jazz, iar la 17 ani îsi facea, dupa moda timpului, o formatie. Dar la acea vreme, Vangelis era înca departe de ceea ce avea sa devina. Totusi Vangelis are primul succes mondial cu piesa prelucrata de el dupa un coral scris în secolul al XVII-lea de Johann Pachelbel, si interpretata în limba engleza, de Demis Roussos. Piesa se numea Rain and Tears si a facut înconjurul planetei. Când apare albumul End of the World, ideea impusa de Vangelis era clara: muzica formatiei lui avea sa fie un folk bizantin de larga circulatie , pastrând însa identitatea culturala. În 1969, albumul It’s Five O’clock, succes scontat. În paralel începe colaborarea cu regizori pentru realizarea unor coloane sonore. De aici avea sa iasa reputatia si noul destin al lui Vangelis: muzica instrumentala, în care putea experimenta si explora noi tarâmuri sonore, dupa ce îsi aflase libertatea financiara de pe urma trupei Aphrodite’s Child. Primeste un contract în Anglia, de la RCS pentru patru albume. Cu banii primiti îsi cumpara un studio si începe sa compuna muzica lui. Îsi cumpara si un Korg 400, un sintetizator electronic de sunete. Vangelis se va dedica claviaturilor. Tot mai multe în studioul sau Nemo, tot Zamaha. O prima reusita, Heaven and Hell. Apoi muzica pentru un film intitulat La Fete Sauvage. O bagatela pentru el. „Când scriu muzica de film, inspiratia îmi vine usor, de la subiect si imaginea vizuala. Ideile îmi vin firesc din tot ce ma înconjoara; absorb experienta vietii si scriu. Totul poate deveni sursa de inspiratie pozitiva sau negativa: natura, orasul, alte muzici sau pur si simplu culorile sonore ale computerului meu”. Marea lovitura pentru muzica lui Vangelis avea sa fie însa Chariots of Fire (Care de Foc) filmul lui Puttnam, încununat cu premii. Coloana sonora compusa de Vangelis avea sa-l consacre, iar dedicatia avea sa fie reprodusa pe toate copertile discului: „Mi-au placut întotdeauna Olimpiadele. Apoi am dorit sa dedic muzica tatalui meu, Ulysses. Nascut în 1900, era un adevarat atlet si sprinter de valoare; iubea alergarea si avea recordul de 11 secunde pe suta de metri. Facea sport cu placere; casa copilariei mele era plina de trofee si medalii”. În 1992, o noua pelicula, 1492, The Conquer of Paradise si o noua coloana sonora semnata Vangelis.
           Ultimul album Vangelis pe care l-am ascultat a fost cel din 1995, numit Foros timis son Greco (Un omagiu lui El Greco) în care sunt prezenti, vocal, tenorul grec Konstantinos Paliatsares si soprana Montserrat Caballe. Vangelis a scris muzica gândindu-se la similitudinile din destinul lui si al marelui pictor grec: amândoi au trait în exil, amândoi si-au semnat opera cu pseudonim. Si apoi, pentru amândoi, ca si pentru orice creator, ramâne valabila zicala: „singura arma împotriva timpului este arta”.