Când eram fotograf si la trup curat

           Editura „Compania” tipareste amintirile unui fost fotograf francez pe nume Nadar, care a trait si s-a exprimat în secolul al XIX-lea, motiv pentru care mi-am si permis sa fac aluzie în titlu la acea curatenie sufleteasca a tineretii, mai ales a tineretii unui artist. Pentru ca amintirile lui Nadar au aceasta puritate pe care multi din noi am uitat-o la un moment dat în viata, luati cu alte treburi.

           Editura „Compania” tipareste amintirile unui fost fotograf francez pe nume Nadar, care a trait si s-a exprimat în secolul al XIX-lea, motiv pentru care mi-am si permis sa fac aluzie în titlu la acea curatenie sufleteasca a tineretii, mai ales a tineretii unui artist. Pentru ca amintirile lui Nadar au aceasta puritate pe care multi din noi am uitat-o la un moment dat în viata, luati cu alte treburi.
           Cu o prefata semnata de Mihai Oroveanu, volumul „Când eram fotograf” aduce în fata cititorului român gândurile unui om care vine din alt secol, un om îndragostit de fotografie înca din vremea când ea nu facuse decât primii pasi. Cine a fost Nadar? Pe 12 decembrie 1857, Curtea imperiala de justitie a Frantei a judecat dreptul de proprietate exclusiva a pseudonimului NADAR ceruta de Felix-Gaspard Tournachon, alias Nadar, contra companiei fratelui sau. Petentul renunta la numele de familie, acceptând porecla pe care o avea din tinerete. Porecla era Tourne a Dard, ceea ce prescurtat se pronunta Nadar. Porecla i se potrivea. Baudelaire, prietenul lui, îl descria pe Nadar drept „cea mai uimitoare expresie a vitalitatii”. Departe de a fi un ins plictisitor, Nadar era un republican înfocat, aflam de la Mihai Oroveanu, un pamfletar redutabil social-anarhist care debutase în presa prin 1840. Omul era artist nascut. Scrisese proza, facea caricaturi, fusese voluntar în Legiunea Poloneza, ba chiar si agent secret prin Germania, client al puscariilor datornicilor si client al boemei pariziene. Îndragostit de fotografie chiar pe vremea când se discuta aprins despre limitele si posibilitatile nelimitate ale fotografiei. Iata ce scria în 1857 despre fotografie, cuvinte perfect valabile si astazi: „Teoria fotografica se învata într-o ora; notiuni ale practicii, într-o zi…Ceea ce nu se învata este sentimentul luminii, este aprecierea artistica a efectelor produse de iluminarile diferite si combinate…este tactul rapid care va pune în comunicare cu modelul…este aspectul psihologic al fotografiei si cuvântul nu-mi pare prea ambitios”. Ambitios era Nadar atunci când a vrut sa alcatuiasca un Pantheon Nadar, o colectie de portrete ale personalitatilor vremii sale. Pâna la urma au aparut cam vreo trei sute de imagini, din cele câteva sute ramase de la Nadar, aceasta realizare ramâne una din cele mai impresionante colectii de portrete din istoria fotografiei. Cartea sa „Când eram fotograf” a aparut în 1899, la sfârsitul secolului al XIX-lea; ea apare în traducere româneasca la începutul secolului al XXI-lea. Nu e una de memorii cât una de comentarii asupra moravurilor si mentalitatilor din secolul în care Nadar a trait. Spirit nelinistit, Nadar a descoperit si a perfectionat fotografia aeriana, îndragostindu-se de zborul cu aparate mai grele decât aerul, cu balonul, bineînteles, deoarece avionul nu se inventase. Daumier, prietenul lui, nu pierde ocazia sa-l ironizeze într-una din numeroasele sale desene caricaturale, aratându-ni-l pe Nadar în balon, „ridicând fotografia la înaltimea artei”. Chair daca fotografia nu era considerata arta, Nadar încearca sa o transforme în arta, inventând fotografia la lumina artificiala. Aceasta descoperire l-a ajutat sa execute celebrele fotografii din catacombele Parisului, din osuarele orasului-lumina, din canalele urât mirositoare ale Capitalei Frantei. A avut totusi puterea sa spuna despre fotografie: „Fotografia trebuie sa scape degraba de tradatori si travestiuri si sa se arate asa cum se cuvenea sa fie vazuta, fara valuri, limpede ca adevarul”. Tradatorii si travestitii nu erau altii decât cei fara talent care trageau fotografia în jos, spre divertisment si capriciu.
           Din lipsa de spatiu, voi cita, din amintirile lui Nadar, câteva observatii facute pe marginea reactiei lui Balzac fata de fotografie: „Chiar Balzac a fost una din mintile alese care nu s-au simtit în largul lor în fata noii minuni: nu a putut depasi cu nici un chip o nelamurita teama fata de operatiunea dagheriana”. Închei prin a spune ca amintirile lui Nadar merita a fi citite, desi, initial, poti crede ca sunt oarecum vetuste. Nimic mai gresit…