Computerul de lemn

          Sunt, prin profesie si prin vocatie, educator. Adica: absolvent al unei facultati de matematica, dupa care am predat vreme de câtiva ani, în gimnazii si licee, la tara si la oras.

          Sunt, prin profesie si prin vocatie, educator. Adica: absolvent al unei facultati de matematica, dupa care am predat vreme de câtiva ani, în gimnazii si licee, la tara si la oras. Dupa ce am înteles bine adevaratele, uriasele nevoi de educatie pe care le avea tara, am hotarât sa-mi atribui o sarcina în plus la profesia de educator cea de popularizator de stiinta, de – daca vreti – menestrel al tehnologiilor si întâmplarilor uluitoare si minunate din stiintele lumii, cele care schimba, încontinuu, fata civilizatiei umane. Am avut binemeritat succes – rog, iertati-mi lipsa de modestie – povestile mele de stiinta, literatura de stiinta pe care am faurit-o (si o fauresc si acum) îsi gasesc drum catre marele public si aduc, sper, ceva în plus la armonia sociala: caci daca nu întelegi lumea în care traiesti, nu poti fi sincron cu ea. Asa cred eu – si scrisorile pe care le primesc zilnic, cititorii, ascultatorii si telespectatorii care ma solicita, direct sau prin telefon, îmi confirma ca am dreptate.
          Voi îmbina ditirambii sentimentali cu o întâmplare pe care orice învatator sau profesor o va întelege – o povestesc doar pentru a va convinge de rolul urias pe care îl au astazi, în societate, jurnalistul si scriitorul de stiinta. Pe la începutul toamnei trecute, ma nimeresc, la ambasada Canadei, la o receptie, cu reprezentantii mai multor companii din aceasta tara, veniti sa prospecteze piata româneasca. Descopar, cu acest prilej, ca aproape fiecare grup avea, între oamenii de afaceri, si un român canadian – optiunea etnica fiind, nu-i asa, fireasca pentru investitii reusite. Mai ales tineri, canadienii români mi-au adresat cuvântul ca unei persoane cunoscute, dar unul dintre ei, un tânar inginer, m-a lasat fara respiratie, spunându-mi: „Cum sa nu va cunosc, o parte a educatiei mele chiar pot sa spun ca v-o datorez”. De aceea, îmi si urmez neabatut calea, convins ca scoala trebuie sa coboare în strada – si nu poate face asa ceva decât „împrietenindu-se” cu revistele de stiinta-cultura, cu emisiunile de radio si televiziune – putine! – acoperind cultura si educatia, cu Internet-ul care se va „desena”, sunt sigur, si pentru români, cu marea biblioteca virtuala si marea scoala virtuala cu care vom îmbogati educatia nationala si internationala.
          La rubricile mele permanente din Magazin si Stiinta si Tehnica adaug, de vreo doua luni, si o emisiune de televiziune, pe TVR2 (canalul declarat educational spre deosebire de mult mai acoperitorul – pe suprafata tarii – canal TV România1, care însa se vrea comercial!), intitulata „Lumea de mâine”. Ostenesc la ea din greu, cu o echipa în curs de formare si cu un public – înca necunoscut (probabil, doar câteva sute de mii de telespectatori), pe care îl poate stimula doar sinergia Scoala-Televiziune Publica, daca ministrul Educatiei Nationale va accepta ca nu este doar ministru al Învatamântului, ci chiar al Educatiei Nationale. Telespectatorii intervin în emisiunea mea, prin telefon, în numar destul de mare. Iar una dintre interventii, chiar arata ce putere poate sa aiba mass media si cât de mult s-ar câstiga daca am lega politicile administrative de modul interactiv în care lucreaza presa, Radioul, Televiziunea. Este vorba de reactia pe care a avut-o o mama din Bucuresti la scrisoarea pe care am citit-o în emisiunea „Lumea de mâine” din 29 ianuarie a.c., scrisoare pe care mi-o adresase o alta mama, doamna Maria si în care îmi descria o situatie dramatica: Alexandru-George, fiul ei, elev la gimnaziul din Voineasa (Valea Jiului) îsi doreste atât de mult un PC încât… si-a cioplit unul din lemn, i-a desenat tastatura si computeaza virtual, în vis si în gând, într-o lume a unui secol viitor de care, cum îmi scrie mama lui, el este înca foarte departe, din prozaice motive financiare: din pensia mamei se poate cumpara un PC doar în vis. Dar, mama din Bucuresti a rezolvat lucrurile cu viteza luminii: iata, mi-a spus, eu am un PC pentru copiii mei, vechiul „Commodore” îl ofer gimnazistului din Voineasa; ma gasiti la telefonul cutare, va rog sa nu-mi faceti public numele, datoria mea de mama ma îndeamna sa fac gestul. Aceasta este, pe scurt, istoria computerului de lemn din Voineasa. Si, totodata, explicatia patimii cu care eu îmi împlinesc misiunea: caci ce bucurie mai mare pot avea, decât stiind ca un baiat din munti, înaltând privirile spre monitor îsi va tasta singur drumul catre al XXI-lea veac, cel in care îsi va trai cea mai mare parte a unicei si irepetabilei sale vieti.