Destinul unui condamnat la moarte – PAMFIL SEICARU

           Saptamâna aceasta ma voi opri la o aparitie editoriala deosebita, e vorba de volumul intitulat „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Seicaru”, scris de Victor Frunza si aparut la Editura Victor Frunza în 2001. Lucrarea a fost lansata marti la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei si s-a bucurat de o ampla audienta care nu a ezitat sa fie martorul punerii pe piata literara româneasca a acestui exceptional document legat de numele si destinul unuia dintre cei mai mari ziaristi interbelici din România, l-am numit pe Pamfil Seicaru.

           Saptamâna aceasta ma voi opri la o aparitie editoriala deosebita, e vorba de volumul intitulat „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Seicaru”, scris de Victor Frunza si aparut la Editura Victor Frunza în 2001. Lucrarea a fost lansata marti la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei si s-a bucurat de o ampla audienta care nu a ezitat sa fie martorul punerii pe piata literara româneasca a acestui exceptional document legat de numele si destinul unuia dintre cei mai mari ziaristi interbelici din România, l-am numit pe Pamfil Seicaru. Într-un cuvânt înainte, Victor Frunza recunoaste ca aceasta carte exista doar datorita mai multor oameni. Printre acestia, în primul rând, trebuie amintit Vasile C. Dumitrescu, fascinat atât de mult de personalitatea lui Seicaru, încât „timp de aproape 12 ani mi-a vorbit fara încetare, de fiecare data când ne întâlneam, ore în sir, despre marele maestru.” Publicând aceasta carte, Victor Frunza îi ridica maestrului cel mai frumos si mai perisabil monument: nu din granit, nici din bronz, ci din hârtie. O carte. Cartea începe cu momentul previzibil si totusi surprinzator al fugii din tara a lui Pamfil Seicaru. În câteva zeci de rânduri este surprinsa atmosfera de la ziarul Curentul, stupefactia si tristetea celor care lucrau în redactie si mai ales puterea de observatie si predictie a marelui director de ziar. Pentru cei tineri, dar si pentru cititorii care nu cunosc prea multe detalii despre personalitatea lui Pamfil Seicaru, reproduc din primul capitol al cartii lui Victor Frunza scrisoarea de demisie si autobiografia pe care directorul Curentului le-a scris într-un anume moment al vietii lui. Scrisoarea de demisie a fost citita în redactie, pentru ca a doua zi sa fie publicata si în ziar. Iata ce spunea Pamfil Seicaru în momentul în care i se parea ca lupta lui, ca gazetar, nu mai avea sorti de izbânda: „Lupta mea înceteaza. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o lupta strabatuta de dogoarea unei convingeri. Daca lupta a fost pierduta, nu însemneaza ca a fost nedreapta cauza. As vrea ca evenimentele sa-mi dovedeasca netemeinicia temerilor mele si fericit as fi, chiar cu pretul unei existente pribege pentru restul vietii, sa nu fi avut dreptate si o colaborare cu Rusia sovietica sa fie posibila, România pastrându-si întreaga ei suveranitate. Lupta mea încetând, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul”. Dovedindu-se un analist lucid, Seicaru nu numai ca a avut dreptate, dar se dovedea si un interesant vizionar. Câti directori de ziar dovedesc azi ca au ceva din forta lui Seicaru? Culmea este ca în momentul când oamenii au aflat de plecarea iminenta „pe drumurile Madridului” a directorului lor, si-au dat seama ca vin vremuri grele, atât de puternica era personalitatea celui care conducea pe atunci ziarul Curentul si care nu era doar un director de ziar si mare publicist, ci si o constiinta a epocii sale. Agentul „Spiridon” (erau si atunci informatori ai securitatii) scria în nota sa: „Redactorii, reporterii si întregul personal al Curentului au ramas profund mâhniti de aceasta plecare a domnului Seicaru, pentru ca din ea trag concluzia ca vin vremuri grele”. Asa era.
           Iar pentru cei care nu stiu cine era directorul Curentului care pleca din tara, spre Madrid, într-o zi de august a anului 1944, iata un fragment din biografia scrisa cu propria mâna: „ Ma numesc Pamfil Seicaru, nascut în anul 1894, luna aprilie… Am intrat în presa cotidiana în aprilie 1918, dupa ce am fost demobilizat si de atunci am continuat sa fiu comentator al evenimentelor politice interne si externe, colaborând succesiv la diverse ziare si reviste. În 1923 am fost angajat la ziarul Cuvântul, ca sef-redactor, proprietar fiind ing. Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat de mine. În anul 1924 am fost ales presedinte al Sindicatului ziaristilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul si am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societati anonime, unde am functionat ca director si redactor-sef… Din ianuarie 1927 si pâna la 9 august 1944, când am plecat din tara, articolul de fond era semnat de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în Parlamentul tarii…” 17 ani sa scrii zilnic articolul de fond, iata nu numai un record, dar si un exemplu care poate sta în fata oricarui gazetar care vrea sa fie si un mare gazetar. Dar despre asta, saptamâna viitoare.