„Icoana este un obiect de inchinare, deci liturgic si simbolic totodata, nicidecum un obiect estetic. Functia nu este aceea de a incanta ochiul ci aceea de a mijloci dialogul credinciosului cu divinitatea”. (Parintele Pavel Florenski) Cu toate acestea nu este negata nici valoarea estetica a icoanei. Dar este, cu siguranta, mai mult decat o pictura, o fotografie. Icoana este o fereastra intre Imparatia Cerurilor si suflet. Fara icoane ne putem rataci pe drumul spre lumina dumnezeiasca a Imparatiei lui Dumnezeu.
Trecere peste timp
Termenul de icoana este un cuvant grecesc, un cuvant misterios cu multe interpretari dar si multa profunzime. Cuvantul eikon (chip, icoana) se situeaza, din punct de vedere etimologic, foarte aproape de eidolon (idol). Dupa caderea Constantinopolului au fost pictate icoane in Creta, Cipru, Rusia si Grecia, respectand cu strictete regulile si traditia scolii bizantine. Tehnica culturii bizantine a fost raspandita dincolo de hotarele imperiului, insa cu contributii specifice fiecarei natiuni. Icoana este, intr-un anumit fel, rezultatul unei sinteze a culturilor elena, romana si crestina. Sub domnia imparatului Justinian (527-565), perioada cunoscuta si sub numele de „Varsta de Aur”, portretul sacru primeste armonia, ritmul si gratia din cetatile grecesti. Insa, prima mentiune oficiala referitoare la icoane o vom gasi in actele Sinodului Quinisext din 691-692. Acum, Hristos nu mai este reprezentat prin Mielul Antic, ci infatiseaza aspectul sau omenesc.
Icoana cu chipul sfant devine obiect de cult in intreaga Biserica, chiar daca imparatul bizantin Leon al III-lea s-a ridicat impotriva reprezentarii lui Hristos si a sfintilor, considerand ca asemenea reproduceri nu pot constitui obiecte de venerare. Criza iconoclastului avea sa aduca multe distrugeri. Putine icoane se mai pastreaza dinaintea perioadei iconoclaste. Cele mai vechi dateaza din secolele VI-VII si provin din manastirile grecesti, manastirile „Sf. Ecaterina” din Sinai, Roma si Georgia (crestinata in sec. al IV-lea). Astfel, icoana „Sfintei Treimi” a calugarului Andrei Rubliov (1360-1430), expusa la galeriile Tretiakov din Moscova, reda ceea ce nu pot sa exprime nici cele mai frumoase texte religioase. Era deja epoca unei picturi inteligente iar pictura rusa de icoane, conform sursei www.alga-art.ro/istoria-icoanei/index.html, atingea apogeul intre sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul celui de-al XVI-lea.
Icoanele pe sticla transilvanene
Istoria picturii pe sticla in Transilvania incepe odata cu aparitia centrelor producatoare de pictura populara pe sticla, cam prin secolul al XVIII-lea, in centrele Boemia, Bavaria, Silezia, Moravia. In Transilvania, spre deosebire de fenomenul apusean unde tehnica s-a grefat pe o veche traditie de artizanat popular, pictura icoanelor a fost supusa unul fond ancestral de creatie populara, nealterata de interventia urbana. In ceea ce priveste istoria picturii pe sticla, la noi se pare ca n-a existat un document care sa faca referire la acest fenomen decat foarte tarziu, prin secolul al XIX-lea, dar cu informatii destul de sumare.
Icoana pe sticla satisfacea dorinta populatiei de prin sate de a avea un protector in casa, fiind ieftina si pretioasa, aducand in prim-plan mai ales sfinti protectori ai muncii si vietii lor zilnice. Astfel, Sf. Ilie este foarte frecvent intalnit, fiind chemat sa ocroteasca granele si sa aduca ploaia binefacatoare, la fel Sf. Gheorghe si Sf. Ioan, ale caror portrete erau asezate in grajduri si in suri, iar Sf. Stelian era protectorul pruncilor lasati acasa in timp ce familia era la camp. Cel mai des era intalnita icoana cu chipul Maicii Domnului, care-i ocrotea impotriva tuturor relelor. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, in Transilvania apar talente adevarate care s-au indepartat de influentele straine, reusind sa creeze o arta autentic romaneasca inspirata din folclorul national.
Dincolo de aceste imagini sacre ramane ca o taina relatia dintre imagine si prototip, la fel cum de neinteleasa este relatia dintre lumea celor vazute si celor nevazute, sau dintre trup si suflet. In incheiere, as vrea sa ne amintim de vorbele parintelui Staniloaie care aprecia ca „Icoana este un chip al eternitatii. Ea ne ingaduie sa ne depasim timpul si sa intrevedem veacul viitor in oglinda tremuranda a chipurilor”.
IOANA FLORIA
Comentarii