O lume lacustra

          Cine ar fi crezut, cu câtiva ani in urma, ca Schiaparelli a avut dreptate – acum mai bine de un veac! – afirmând ca pe Marte, desi nu sunt canale sapate de mâinile (tentaculele?) bastinasilor martieni, exista totusi apa? Apa, elixirul nascator de viata, apa din belsug, apa pe care o putem considera deja ca pe o avere a civilizatiei omului, atunci când Homo sapiens se va indrepta, inevitabil, spre cea de a doua Terra a sa, Marte, planeta rosie-verde-albastra, cum o numeste, intr-o splendida trilogie, scriitorul de Science Fiction Kim Stanley Robinson..

          Cine ar fi crezut, cu câtiva ani in urma, ca Schiaparelli a avut dreptate – acum mai bine de un veac! – afirmând ca pe Marte, desi nu sunt canale sapate de mâinile (tentaculele?) bastinasilor martieni, exista totusi apa? Apa, elixirul nascator de viata, apa din belsug, apa pe care o putem considera deja ca pe o avere a civilizatiei omului, atunci când Homo sapiens se va indrepta, inevitabil, spre cea de a doua Terra a sa, Marte, planeta rosie-verde-albastra, cum o numeste, intr-o splendida trilogie, scriitorul de Science Fiction Kim Stanley Robinson…
          Or, acum stim precis, pe Marte au fost detectate uriase zacaminte de apa. Le-a confirmat un aparat conceput de inginerul Bill Boynton, un fel de „bagheta” sensibila la ape, in varianta hi tech, si care a avut o istorie aparte, ce tine de incapatânarea cu care Marte isi apara secretele. Tehnician sclipitor, Boynton a prezentat mai marilor NASA aparatul sau, care a fost acceptat si, in 1992, trimis spre planeta vecina: din motive necunoscute, dupa 11 luni de voiaj, sonda purtatoare a explodat. In 1999, prin Polar Lander, o noua versiune a „baghetei” sensibila la apa a luat calea lui Marte – si s-a izbit, cum stim, de suprafata planetei. A treia incercare de teledetectare a apel martiene a avut loc cu ocazia lansarii lui „Odissey”, in aprilie 2001, cu o racheta Delta II, proba pierzând, la inceput, contactul radio cu NASA dar, din fericire, reactivându-l in martie curent. Cu un prim rezultat, exceptional: descoperirea unui ghetar gigantic, cu un volum de apa echivalent cu de doua ori cel al lacului Michigan! Si aceasta nu a fost decât inceputul, zone lacustre inghetate si aisberguri subterane s-au prezentat, parca, la un fel de parada, in fata „ochiului” cititor de molecule de H2O. Mai exact: se pare ca trei sferturi din suprafata planetei este acoperita cu un strat de gheata de cel putin un metru grosime, aflat in subsolul lui Marte.
          Ceea ce, desigur, naste intrebarea: pentru ca martienii, in ciuda previziunilor lui H.G. Wells si Alexei Tolstoi, nu exista acum, nu cumva ei fac parte, totusi, din istoria planetei? Sau, cel putin: nu cumva, sub forma de micro-organisme viata a demarat in subsolul lacustru al „sorei” Pamântului? Pentru ca, in cazul unui raspuns afirmativ la cea de-a doua intrebare, apare raspunsul la o alta, pe care inca nu am pus-o: ne-am gasit noi, Homo sapiens, „locuinta” pentru urmasii nostri, la numai doi pasi cosmici de noi? Adica, la descoperirea facuta de „bagheta” lui Boynton, am inceput deja marsul nostru triumfal catre stele?