Ramânem, în continuare, pe o cale de gândire paralela cu cea a lui Marshall T.Savage si ale sale idei de raspândire a vietii în Univers, consideram ca orasul sferic Asgard de pe orbita „Clarke” este o idee interesanta, dar hai sa vedem cum ar face „concurenta”, adica echipa fizicianului O’Neill, pentru a ridica propriul „orasel Lagrange” pe „orbita Lagrange”.
Ramânem, în continuare, pe o cale de gândire paralela cu cea a lui Marshall T.Savage si ale sale idei de raspândire a vietii în Univers, consideram ca orasul sferic Asgard de pe orbita „Clarke” este o idee interesanta, dar hai sa vedem cum ar face „concurenta”, adica echipa fizicianului O’Neill, pentru a ridica propriul „orasel Lagrange” pe „orbita Lagrange”.
Rezervoarele unor nave automate de constructie relativ simpla, HLV-urile (acronim de la Heavy Lift Vehicle), capabile sa ridice fiecare sarcini de 100 tone în orbite joase, vor fi folosite ca prime adaposturi pentru montori. Motoarele HLV-urilor vor fi recuperate prin parasutare, iar mici „remorchere” cosmice (cheltuind putin combustibil în afara sferei de atractie gravitationala) vor deplasa rezervoarele goale, împreuna cu alte „resturi” recuperate din orbita joasa, catre una din zonele Lagrange. Aceasta ar fi o prima etapa – si tot în sarcina pamântenilor va sta si achizitionarea viitoarelor „conteinere” cu hidrogen, azot si carbon, deoarece acestea lipsesc pe Luna.
De ce pe Luna? Modelul pe calculator, realizat de fizicianul O’Neill si echipa sa de la Institutul de Studii Spatiale, arata ca Luna va fi principalul furnizor de materii prime si combustibili pentru orasele orbitale, fabricile aferente si vehiculele naveta! De aceea, a doua etapa a „variantei oraselor spatiale Lagrange”, depinde strict de instalarea unei baze miniere pe satelitul nostru natural (sa nu ne sperie ideea: omul a calcat solul lunar înca de acum 32 de ani!, iar Lunahodul sovietic, înca functional, se gaseste acolo de mai bine de trei decenii). O asemenea baza miniera nu presupune de altfel prezenta – riscanta si scumpa – a omului. Este suficienta instalarea unui escavator-robot care sa scormoneasca suprafata Lunii, comprimând „pelete” de sol în saci de fibra de sticla (tesut pe care o mica celula flexibila îl poate realiza din „zacamintele” de siliciu lunar, folosind energie solara). Construirea unei „catapulte electromagnetice” ar rezolva problema expulzarii materialului lunar în afara Lunii. Catapulta a fost construita – ca racheta functionala – de catre pbofesorul O’Neill: este vorba de un sir de magneti supraconductori care împing înainte, conform legii lui Faraday, un trasor metalic, pe principiul motorului liniar (modelul a ajuns la 140 km/h într-o singura zecime de secunda! În varianta „lunara”, printre spirele electromagnetilor va fi împins, cu viteza de 2400 m/sec, un tren de vagoneti metalici purtând saci încarcati cu sol lunar. În capatul acestei originale trambuline, vagonetii se rastorna (si revin la baza catapultei), în timp ce sacii continua miscarea (neexistând frecare, Luna îi va „scapa” în spatiul cosmic), îndreptându-se catre „punctul Lagrange” L2. Vor fi acrosati acolo de o statie de frânare (dupa ce au strabatut 80 mii de km) si reorientati, cu ajutorul unor motoare solare, catre zona L5, acolo unde materialul lunar va fi supus prelucrarii. Idei fantastice? Doar aparent. Vizionarul Arthur C.Clarke (între altele si „inventator” al satelitilor de telecomunicatii) a imaginat catapulta electromagnetica înca prin anii’50. Cu toate calculele aferente, dar mai ales cu toate povestile – superbe – pe care doar creatorul „Odiseii spatiale 2001″ putea sa le spuna omenirii.
Canioanele de la Polul Sud al Lunii
Marele Canion din Arizona, SUA, una dintre minunile naturale ale Pamântului, s-a...
Comentarii