Rezervorul de planete pitice din sistemul nostru solar

          CENTURA LUI KUIPERT
          
          Undeva, la marginea sistemului nostru solar, dincolo de orbita lui Neptun, se afla o zona cu miliarde de obiecte celeste, mici planete de dimensiunile asteroizilor pe care astronomii o numesc, din anii 90, Centura lui Kuipert. Brâul de protectie al Sistemului Solar a fost descoperit de-abia în 1992, primind numele astrofizicianului american de origine olandeza disparut în 1973.

          CENTURA LUI KUIPERT
          
          Undeva, la marginea sistemului nostru solar, dincolo de orbita lui Neptun, se afla o zona cu miliarde de obiecte celeste, mici planete de dimensiunile asteroizilor pe care astronomii o numesc, din anii 90, Centura lui Kuipert. Brâul de protectie al Sistemului Solar a fost descoperit de-abia în 1992, primind numele astrofizicianului american de origine olandeza disparut în 1973. Cele mai noi cercetari demonstreaza, daca ne luam dupa cele publicate saptamâna trecuta în revista Nature, ca aceasta centura s-a aflat initial mult mai aproape de Soare, undeva, în interiorul sistemului nostru solar, dar a fost împinsa, ca o curea de pantaloni uzata, dincolo de orbita planetei Neptun, cea care se si face responsabila de aceasta translatie. Gratie simularii digitale realizate de doi cercetatori, Harold Levison de la Southwest Research Institute din Boulder (Colorado) si Alessandro Morbidelli, de la Observatoire de la Côte d’Azur (OCA/laboratoire Cassini/CNRS), din Nisa, a fost extrasa concluzia ca toate corpurile ceresti din Centura lui Kuipert, aflate acum la o distanta de Soare de 40-50 UA (o UA este echivalenta cu 150 milioane kilometri) s-au aflat, atunci când s-au format, la o distanta de 30 UA, adica undeva cam pe unde se afla orbita planetei Neptun azi.
          Din 1992 au fost catalogate peste 1.000 de corpuri ceresti în Centura lui Kuipert; unele destul de mari, adica depasind un diametru de 1.000 kilometri. Alte peste 70.000 de obiecte „transneptuniene” cu un diametru mai mare de 100 km se banuieste ca ar gravita într-o zona cuprinsa între 30 si 50 UA. Cum s-au format acestea? Ipoteza lansata este simpla: obiectele mari ale Centurii s-au format din cele mici, care au intrat în coliziune unele cu altele. Numai ca apare o problema: pentru ca acest proces sa functioneze dincolo de Neptun era nevoie de o cantitate de masa de zeci de ori superioara masei Terrei. Or, observatiile actuale arata ca acolo exista o masa celesta cam de o zecime din masa Pamântului. Concluzia ar fi ca Centura s-a format în interiorul sistemului nostru solar si apoi a fost împinsa de planetele grele, Uranus si Neptun, mult mai departe, adica pe pozitia în care a fost descoperita. Cel putin aceasta este ipoteza cercetatorilor, dar cine poate baga mâna în foc?
          Si totusi, aceasta poveste a „deplasarii” lui Neptun”, frumoasa chiar daca n-are poze, nu poate eluda o întrebare simpla: bine, Neptun s-a îndepartat de Soare si a împins Centura mai încolo de Dincolo, dar cum de s-a oprit Neptun exact acolo unde trebuia, adica pe orbita ei actuala? Sau, cu alte cuvinte, de unde a stiut sa se opreasca brusc, la limita unui sistem solar pe care ar fi putut, la fel de bine, sa-l paraseasca pentru totdeauna, daca… nu punea frâna? Întrebari pentru care nici macar cei doi cercetatori nu au un raspuns coerent. Deocamdata.
          
          2) Dodo pasarea mitica
          
          Ultima observatie confirmata despre Dodo, pasarea mitica din Insula Mauritiu, situata în Oceanul Indian, dateaza din 1662, acesta fiind anul în care, se credea pâna acum, misterioasa pasare a disparut de pe Pamânt, ca specie. Saptamâna trecuta, doi cercetatori au publicat un studiu din care reiesea ca lucrurile stau putin altfel. Ceva mai mare decât o lebada buna de mâncat, Dodo era rotofeie, cântarea peste 20 kilograme si era incapabila sa zboare. Pâna la sosirea primilor navigatori olandezi, la sfârsitul secolului al XVI-lea… pe Insula Mauritius, atunci pustie, pasarile Dodo nu aveau nici un dusman. Ouale lor, lasate în cuiburi construite pe sol, au fost si ele distruse sau mâncate. În mai putin de o jumatate de secol, pasarea, devenita simbolul prostiei din pricina usurintei cu care se lasa vânata, a devenit extrem de rara, doar câteva exemplare izolate ajungând pe solul din apropierea insulei principale. Ultima pasare Dodo a fost vazuta cu certitudine de Volkert Evertsz în anul 1662, dupa care s-a asternut linistea. Întrebarea este: daca nu exista consemnari scrise dupa 1662, înseamna oare ca ele au disparut cu adevarat în acel an? Un englez, David Roberts, de la Gradina botanica regala din Kew si americanul Andrew Solox, de la Institutul oceanografic din Woods Hole (Massachusetts) raspund ca pasarea n-a disparut în 1662, ci vreo 30 de ani mai târziu, prin 1690. Pe ce se bazeaza? Pe un model de calcul statistic cunoscut ca distributia lui Weibull, model conceput în 1951 de Waloddi Weibull pentru a rezolva probleme de rezistenta a materialelor, si care poate fi înteles mai usor prin acest exemplu: un lant se va rupe atunci când va ceda cea mai slaba za din el. Acest principiu a fost aplicat de cei doi cercetatori pentru a explica disparitia pasarii Dodo. Folosindu-se de observatiile efectuate asupra pasarii între 1598 si 1662, ei au ajuns la concluzia ca Dodo a disparut, practic, 28 de ani mai târziu decât se credea pâna acum. Bun, se poate întreba cineva, si cui foloseste aceasta corectie insignifianta? Ca nu e vorba doar de o cercetare de dragul artei, ne-o dovedeste Stuart Pimm, de la Universitatea Duke din Durham (Carolina de Nord), care e convins ca metoda originala a celor doi cercetatori va duce la o mai buna întelegere a disparitiei unor specii trecute, cum ar fi cea a dinozaurilor, si posibilitatea de a prevedea viitoarele extinctii care ameninta o multime de specii din zilele noastre.