Am încercat, în numerele anterioare, sa construiesc o imagine a celui care a fost Hernán(do) Cortés, primul conchistador spaniol care nu doar ca a pus piciorul în ceea ce numim noi astazi Mexic, dar a si reusit performanta ca doar în cateva luni sa distruga o civilizatie straveche, durand de sute de ani, e vorba despre imperiul Aztec.
Încercarea poate fi catalogata oarecum literara, mai exact un amestec de documentar si fictiune, atata vreme cat informatiile despre Cortés sunt în general controversate si zgarcite. Orice am face, e greu de construit o imagine definitiva despre personalitatea sa sau despre motivatiile reale care l-au facut sa paraseasca Spania la tinerete si sa se aventureze în Lumea Noua descoperita de Columb, poposind mai întai în Cuba, acolo unde ar fi ramas un ilustru anonim daca, la un moment dat, împins de aventura si de inconstienta tineretii, n-ar fi fortat soarta si nu s-ar fi dus în Mexic, în fruntea unei mici slehte de aventurieri mai marunti decat el.
Lumina în care l-am prezentat nu este una favorabila: un aventurier, manat de dorinta de îmbogatire, poate si de marire, un scelerat inteligent care a trecut prin foc si sabie populatia unui imperiu mult prea fragil în fata violentei bine înarmate. Dar am încercat sa îl imaginez si ca pe un barbat tanar, si deloc prost, care traia în efervescenta descoperirii lui Columb si care, avand atuul varstei de partea lui, a fost tentat de aceasta aventura sublima care era America.
Sa nu uitam însa ca a fost o vreme cand aceste bande de „razboinici” sangerosi, fata de care chiar si temuta Inchizitie spaniola închidea ochii, au fost glorificate, într-un proces care s-a numit „eroificarea conchistadorilor”. Cu alte cuvinte, s-a încercat acreditarea ideii ca ei erau reprezentantii societatii occidentale „civilizate”, straveche si deci democratica, crestina si nu pagana, dezvoltate si nu primitive, care avea tot dreptul sa-si însuseasca pamanturile noi si pe locuitorii acestora.
Pare ciudat, dar sa nu ne miram ca aceeasi mentalitate este vie si azi la marile puteri care rastoarna „tirani” pentru a aduce o „democratie occidentala” acolo unde nu este defel specifica. Faptul ca sub acest pretext se ascund interese economice este o alta poveste, la fel de adevarata cum era si pe vremea conchistadorilor lui Cortés. Dupa „eroificarea conchistadorilor” era firesc sa apara si o alta tendinta, aceea de reconsiderare a caracterului acestora, de data aceasta în contextul modern al sentimentului anti-colonial si al discutiei despre drepturile omului si al „Legendei Negre”.
Dar ce este „Legenda Neagra”? La Leyenda Negra este descrierea spaniolilor drept niste indivizi însetati de sange, cruzi, intoleranti, lacomi si fanatici. „Legenda” a fost batuta în cuie de un anume Julián Juderías în cartea sa La leyenda negra y la verdad histórica (Legenda Neagra si adevarul istoric) publicata în anul 1914, în care el descria perioada de dominare a Spaniei imperialiste si revizuia, din perspectiva religiei sale protestante, rolul istoric al Inchizitiei.
Natura Spaniei si a politicilor ei interne si externe a fost mereu prilej de dispute chiar între spanioli, de la scriitorul manierist Gongora, (1561-1627), pana la „Generatia 98”. Lucrarea lui Julián Juderías a avut succes, fiind folosita de nationalistii din regiunile non-Castiliei ca o arma politica împotriva guvernului central de la Madrid. Ca o contra-balansare, a existat si o „Legenda Alba”, termen care descrie istoria Spaniei ca fiind una mai umana, mai virtuoasa, mai toleranta si în general mai buna decat a altor state europene.
Cum-necum, cu legende albe sau negre, istoria este asa cum a fost si faptul ca Expozitia de la Sevilla din 1992, care a celebrat 500 de ani de la descoperirea Americii de catre Columb, a stat sub semnul „Erei Descoperirii” si nu al Colonizarii sau Cuceririi, este un semn ca unele idei din „Legenda Neagra” au fost însusite oficial. (Va urma)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii