Uimirile unui întelept

          Mircea Radu Iacoban nu mai este la vârsta uimirilor. Asta nu înseamna ca nu se mai poate uimi vazând ce se petrece în jurul lui.

          Mircea Radu Iacoban nu mai este la vârsta uimirilor. Asta nu înseamna ca nu se mai poate uimi vazând ce se petrece în jurul lui. În fond, doar cine a încetat sa mai fie copil renunta la aceasta splendida calitate a omului matur, uimirea. Sigur, am facut aceasta, poate prea lunga, introducere doar de dragul lui Mircea Radu Iacoban, ieseanul care a publicat în acest an, la editura Viitorul Românesc, o carticica intitulata chiar asa: Uimiri. O radiografie a amintirilor sale localizate în frumosul si „dulcele târg al Iesilor”. Pentru cei care nu-l cunosc foarte bine, am sa spun ca autorul „uimirilor” provine dintr-o familie de artisti, daca nu de rasunet national, cel putin posesori ai unui suflet de artisti, cum sunt destui români. Reluând informatiile dintr-un interviu publicat în revista „Ateneu” sub semnatura lui Sergiu Adam, va voi spune ca mama scriitorului, Maria Iacoban, a scris literatura pentru copii, poezie si proza, în vreme ce tatal, Alexandru Iacoban, azi în vârsta de 91 de ani, a fost atras de pictura, participând la mai multe expozitii prin orasele moldave. În casa parinteasca nu existau prea multe lucruri, aragaz sau radio, în schimb a existat o biblioteca destul de consistenta, cum recunoaste autorul. Cu un asemenea „trecut”, apropierea de literatura a parut ceva firesc. Mai nefiresc a fost momentul în care, întors din armata, Mircea Radu Iacoban si-a descoperit cartea semnata de el în vitrina unei librarii (trimisese manuscrisul prin posta, iar redactorul Cornel Popescu l-a dat în lucru). Costa 3 lei si cu toate astea la vremea aceea n-avea acesti bani în buzunar. A urmat un sir lung de carti, asta probabil si din pricina faptului ca omul scrie cu usurinta, gaseste cuvântul potrivit aparent fara efort, într-un cuvânt, e spontan. Si nu doar atât: a cunoscut o multime de satisfactii literare si doar o insatisfactie: „deziluzia cu privire la confrati. Revolutia a actionat ca turnesolul si a revelat necrutator caracterele. Nu-i rau ca ne-a prilejuit cunoasterea reala a peisajului uman din aria literaturii, da-i dezamagitor si trist sa constati ca-s atâtea caractere de doi bani”. Iata o uimire în plus, pe care, fara Revolutie, poate n-am fi putut-o avea.
          Si cu acestea, pot trece la cartea recent aparuta, încercând sa descopar omul în spatele amintirilor. Iata câteva notatii legate de autorul Morometilor: „Primesc un telefon de la locotenentii de teren ai lui Marin Preda. Maestrul ar dori sa viziteze Iasul si sa aiba o discutie cu Ion Iliescu. Este solicitata o masina a militiei (cu „piu-piu”) care sa-l preia pe Moromete de la hotarul judetului si sa-i fie ante-mergatoare pâna în buricul târgului”. Se stabileste o întâlnire cu seful judetului a doua zi la zece dimineata. Monserul se trezeste greu, pe la 9,30. „Ne asteapta domnul Iliescu. S-astepte”. Se face 11. „Ne asteapta domnul Iliescu. S-astepte”. Si e asteptat pâna înspre prânz. În fine, când ajunge la „Judet”, Ion Iliescu e într-o sedinta. Aflând ca a sosit Marin Preda, iese din sedinta, îl invita pe scriitor în birou, la cafele, firitiseli. Dupa câteva dialoguri banale, cade întrebarea monumentala a Monserului, cea pentru care facuse 400 de kilometri: „Sunt sobolani la Iasi?”. Toata lumea ramâne naucita. „Pai, or fi, datorita demolarilor”, zice seful judetului. „Cum arata?”. „Ca toti sobolanii”. „Cafenii sau cenusii?”. „Si-si”. „Aha”. Asta a fost tot. Dar ceva nu se stia atunci. Ca marele prozator se documenta pentru capitolul cu deratizarea din romanul la care lucra, Cel mai iubit dintre pamânteni. Dincolo de amintirile de dinainte de Revolutie (mi-a placut uimirea cu care a descoperit autorul pornografia, pe la mijlocul anilor ’60, aflat într-o vizita în Suedia pentru a o redescoperi, bine instalata, în România anilor ’90), cartea contine si uimiri recente, de fapt scurte articole de atitudine despre tot ce se întâmpla în jurul nostru, construind o societate de consum pe care o „înghitim”, înca, multi dintre noi, destul de greu. O sa va spun, în încheiere, definitia uimirii: „Iar s-a scumpit… Da-i în… Nu ne mai mira nimic. Supravietuim”.