Un reactor nuclear în cosmos

          În anul 1914 seismologul german Beno Gutenberg postuleaza existenta unui nucleu al Terrei (de remarcat ca pâna atunci nimeni – nimeni din lumea stiintei – nu se întrebase ce se gaseste sub continente, sub oceane, ma rog, sub picioarele noastre).
          Dupa alte doua decenii, studiind propagarea undelor generate de seisme, daneza Inge Lehman vine cu ideea ca în mijlocul sferei locuita, pe scoarta ei, de Homo sapiens s-ar afla un graunte masiv de fier.

          În anul 1914 seismologul german Beno Gutenberg postuleaza existenta unui nucleu al Terrei (de remarcat ca pâna atunci nimeni – nimeni din lumea stiintei – nu se întrebase ce se gaseste sub continente, sub oceane, ma rog, sub picioarele noastre).
          Dupa alte doua decenii, studiind propagarea undelor generate de seisme, daneza Inge Lehman vine cu ideea ca în mijlocul sferei locuita, pe scoarta ei, de Homo sapiens s-ar afla un graunte masiv de fier. Nu o contrazice nimeni – si lucrurile ramân asa, pentru o vreme. În 2003, însa, geofizicianul american Marvin Herndon lanseaza o ipoteza, halucinanta, pur si simplu: în centrul planetei noastre functioneaza un reactor atomic! Care ipoteza este sprijinita de o demonstratie facuta, în acelasi an, de alti doi cercetatori americani, Kanani Lee si Raymond Jeanloz, de fapt, o experienta prin care se obtine, în laborator, un aliaj de fier si potasiu, aliaj radioactiv, întarind ideea lui Herndon – care, fireste, nu mai pare atât de fantastica.
          De altfel, la simpozionul SEDI (acronim de la Study of the Earth Deep Interior – în traducere: studiu al Interiorului profund al Terrei), desfasurat în iulie curent la Garmisch-Partenkirchen, seismologii si geologii prezenti arata ca si-au însusit deja noile ipoteze, nimeni nu mai vorbeste de un miez de foc, aflat la 6.350 km adâncime – caci lava care mai tâsneste din când în când din vulcani este fabricata de zeul Hefaistos în zone aflate imediat sub scoarta si mantaua terestra; dar si modelul miezului de fier brut este abandonat practic de toata lumea.
          Cum stau lucrurile (întrebarea mai corecta ar fi: cum pare acum ca stau lucrurile?) în ceea ce priveste interiorul planetei, spunea Marvin Herndon? În adâncimi, adica mult de limita de 5.100 km se gaseste un „graunte” solid, spune teoria, care este facut nu din fier ci din uraniu radioactiv, U235 si U238. Este un georeactor natural, sferic, cu raza de doar 8 km, iar în interiorul lui au loc formidabile reactii de fisiune în lant. Care reactii elibereaza uriase cantitati de energie, peste ceea ce da, oricum, radioactivitatea naturala a thoriului (Th232) si uraniului din zacamintele aflate în scoarta terestra. În sprijinul reactorului vine si observatia, recenta, ca în rocile vulcanice din Hawaii raportul He3/He4 este foarte ridicat – iar He3 este un subprodus al fisiunii nucleare – ceea ce explica inversiunile polilor magnetici terestri (fenomen care se întâmpla, probabil, la fiecare 780.000 de ani).
          Conform noii teorii grauntele-reactor este înconjurat de nucleul extern (dincolo de 5.100 km adâncime domnesc presiuni de milioane de ori mai mari decât la suprafata Terrei si temperaturi de ordinul celor de pe fotosfera solara); urmeaza mantaua, apoi scoarta terestra, cu oceanele si continentele plutind pe ea – iata cum arata modelul acestui dinam cosmic care este Pamântul, producator de câmp magnetic care face din planeta noastra ceea ce de fapt este: un unicat în bestiarul celest, locul în care zarurile Universului au dat, pentru noi, un 6:6…