Zâmbetul pesimistului face sa curga lacrimi

          Pictorul american contemporan Duncan Long nu vietuieste prin cavouri, nu se ia la trânta sau nu se hârjoneste cu scheletele evadate din gradina vesniciei lor. Dar cele mai recente expozitii ale acestui „optimist cu craniu la butoniera” – cum l-as putea caracteriza – demasca un simt al umorului negru spre si mai negru.

          Pictorul american contemporan Duncan Long nu vietuieste prin cavouri, nu se ia la trânta sau nu se hârjoneste cu scheletele evadate din gradina vesniciei lor. Dar cele mai recente expozitii ale acestui „optimist cu craniu la butoniera” – cum l-as putea caracteriza – demasca un simt al umorului negru spre si mai negru. Duncan Long creeaza o metafora morbida, propunând în sistem grafic acrilic (consistenta medie între acuarela si ulei) cea mai urzicatoare ironie la adresa spiritismului.
          Artistul a debutat cu grafica de o anumita orientare caricaturala în reviste de umor. El însusi este scriitor umoristic si compozitor de melodii de blues. A fost remarcat de critica de specialitate acum aproape douazeci de ani si de atunci s-a decis sa-si faca o cariera de artist plastic si nu de „bufon de ocazie”. De fiecare data când este întrebat despre conceptiile sale artistice, Duncan Long afirma ca este un optimist care zâmbeste si-n somn, ca sa alunge cosmarurile. De altfel, unul dintre aceste cosmaruri a fost reprezentat de prima lui iubita, care l-a lasat în pragul disperarii cu un surâs de tip Mona Lisa pe fata ei plina de cruzime si ingratitudine. Însa Long se razboieste cu acele asa-zise metode de comunicare cu spiritele celor plecati în neant si, într-un mod subtil, si cu una dintre cele mai terifiante culte religioase – voodoo. El povesteste într-un interviu ca a fost în Haiti tocmai pentru a asista la o ceremonie de spalare a pacatelor prin îmbaiere colectiva; pe celebrii „zombi” – mortii care ies din morminte pentru a se razbuna – nu i-a vazut, dar daca i-ar fi iesit unul în drum, „atunci l-as fi invitat la un pahar de tequila sau la o partida de sah, ca sa ma lamureasca cum e cu viata dupa moarte.”
          Unii critici nu gusta ironiile lui Long si spun ca mai degraba este vorba despre „bascalia unui talent care se iroseste în lucruri facile.” Oricare ar fi adevarul, operele acestui artist controversat socheaza de la prima vedere si-l individualizeaza. Cea mai cunoscuta lucrare a sa – „O partida de sah pe viata si pe moarte” – se desfasoara în neant, între un barbat (în pozitia Gânditorului lui Rodin) si un schelet meditativ. La orizont este Pamântul, care tocmai rasare. Parca i-a apucat dimineata Pamântului si jocul nu se mai termina. Cele doua scaunele sunt niste cranii care si-au gasit astfel cea mai buna întrebuintare… Ironia lui Duncan Long ataca si teama de asteroizii care vin la rendez-vous cu Terra. Unul dintre acestia este un cap de femeie flamânda de iubire si ale carei plete reprezinta de fapt coada de foc iscata la frecarea cu atmosfera terestra. La rândul sau, drumul spre rai este o spirala ADN care pleaca de la un craniu si pe care paseste balabanindu-se un schelet smerit… Umorul lui Duncan Long cucereste prin metaforele surprinzatoare si încarcate de aciditatea unei fantezii care generoasa însufleteste ramasitele unui muritor care nu prea se simte bine pe lumea asta.