Cariera lui Tiziano Vecellio reprezinta, pentru cei mai multi critici de arta, apogeul Scolii venetiene de pictura. De la Giovanni Bellini, Giorgione, Tintoretto, Veronese si Bassano, marele maestru nascut la Pieve di Cadore a dat o „lovitura de gratie” manierismului, care parea sa domine Renasterea culminanta. Tiziano si ai sai – cum s-ar putea spune – au conferit culorilor suprematia in placerea de a admira arta, in dauna formei si liniilor promovate de manieristii italieni.
Un argument de necombatut pentru afirmatia despre suprematia lui Tiziano in fata celorlalti maestri venetieni poate fi urmatorul eveniment. In anul 1899, binecunoscuta familie Rothschild (bancheri renumiti inca din 1760) a oferit pentru capodopera „Amor sacru si profan”, finalizata de Tiziano in 1514 (cand maestrul implinise, probabil, 24 de ani), nu mai putin de 4 milioane de lire. Proprietarul tabloului era Galleria Borghese din Roma, intrucat insusi cardinalul Scipione Borghese il achizitionase in 1608. Pentru a realiza ce insemna acea oferta colosala trebuie sa precizam ca intreaga colectie Borghese valora – la acea vreme – 3,6 milioane de lire, deci mai putin decat oferta pentru o singura panza. Dar ce panza!…
Tiziano este acel tip de geniu pentru care nu poate exista o enumerare simpla de capodopere reprezentative, caci sirul lucrarilor de valoare inestimabila este prea lung. Putem aminti cu parcimonie doar seria „Poeziilor” lucrate de maestru pentru Philip II, adica sapte capodopere inspirate din opera lui Ovidiu, de la „Danae si Actaeon” pana la „Rapirea Europei”. De asemenea, „Salomeea si capul lui Ioan Botezatorul” este una dintre cele mai emotionante lucrari de tinerete ale marelui venetian.
Amor sacru si profan este insa capodopera plina de mister si de gratie feminina, pe care maestrul a dorit s-o execute in dimensiuni apreciabile: 118 centimetri x 279 centimetri. Aceasta lucrare in ulei pe panza a fost comandata de secretarul venetian Niccolo Aurelio (care lucra in cadrul Consiliului celor Zece – guvernul Republicii Venetiene). Trebuia sa fie un omagiu sotiei sale decedate, Laura Bagarotto. Una dintre ipotezele scenariului folosit de Tiziano este ca femeia imbracata in alb si care priveste in departari fara sa zambeasca este chiar nevasta defuncta. Ea este asistata de Cupidon si insotita de Venus, prezentata in semi-nud. Dar interpretarile nu s-au oprit aici. Unii critici considera ca de fapt Tiziano a creat un scenariu al moralitatii prin care Afrodita Pandemos (adica „a poporului”) este opusa nudului Afroditei Urania (adica „a cerului”). O interpretare recenta arata ca de fapt femeia imbracata este Proserpina, consoarta lui Pluto, iar seminudul apartine mamei sale, Ceres. Alegoria descifrata de criticii italieni ne mai spune ca nu Cupidon este cel aflat intre cele doua femei, ci Mercur.
Nu putem vorbi despre genialitatea lui Tiziano si sursa de inspiratie pe care a reprezentat-o opera sa pentru posteritate, fara a aminti cu o admiratie suprema capodopera „Concert pastoral”, finalizata in 1509 (cu paternitate discutabila, totusi, intre Tiziano si Giorgione). Frumusetea indescriptibila a nudurilor din acea compozitie si peisajul incantator in care mai apare, in departare, un trubadur este coplesitoare si ne aduce aminte de „Dejun pe iarba” a lui Manet, marele omagiu adus lui Tiziano.
PAUL IOAN
Comentarii