A fost odata ca niciodata un pictor grec antic, nascut prin anul 464 i.Ch. Numele sau era de mare faima: Zeuxis. El stia sa picteze atat de bine, incat privitorilor li se parea ca tot ceea ce face Zeuxis este plin de viata, este aievea. Intr-o zi, el a pictat o natura statica (in mod de-a dreptul stupid unii spun „natura moarta”), adica un paner plin cu fructe, printre care si struguri. Dupa ce a terminat si s-a asezat sa se odihneasca langa zidul pe care lucrase, cei din jurul sau au vazut cum un stol de randunele a coborat in viteza din vazduh sa ciuguleasca boabele de strugure pictate de Zeuxis…
Un pictor rival intru maiestria de a picta lucruri care par adevarate l-a rugat pe Zeuxis sa-i admire o pictura murala, iar pentru aceasta Zeuxis trebuia sa traga cortina de pe zid. Dar cand a vrut sa puna mana pe cortina, si-a dat seama ca si aceasta era pictata. Rivalul se numea Parrhasius si a castigat suprematia pictorilor din Atena, Zeuxis recunoscandu-se invins.
Putem spune fara nici un dubiu ca „pictura care pacaleste ochiul” a fost inventata in antichitate. Era o modalitate prin care istetimea si iscusinta artistilor generau fantezii supreme denumite mult mai tarziu iluzii optice. Cu alte cuvinte, artistii se jucau cu realitatea, transformand-o intr-un fel de paradox. Asa s-a jucat italianul de mare prestigiu Andrea Mantegna la castelul ducal din Mantua, unde a pictat plafonul „Camerei mirilor” ca si cum acesta este deschis spre inaltul cerului (pe la mijlocul secolului XV). Si faimosii Correggio si Carpaccio au realizat astfel de iluzii minunate, cu teme religioase.
Renasterea a fost marea deschizatoare de drum in pictura care pacaleste ochiul, caci maestrii din acea perioada au descoperit perspectiva si legile ei… Si a venit secolul al XVIII-lea cu bizarul pictor Giovanni Piranesi (1720-1788), a carui opera a facut legatura dintre iluziile optice renascentiste si cele moderne. Piranesi a creat un ciclul de gravuri intitulat „Inchisori imaginare”, in care scari ce nu se mai termina niciodata sunt asociate unor fabuloase edificii suspendate dincolo de legile gravitatiei
Mai aproape de zilele noastre, un artist uluitor prin creatiile sale paradoxale a fost Maurits Cornelis Escher (1898-1972). Desenator excelent, el se dedica „artei imposibilului”, in care distorsiunile geometrice si asociatiile paradoxale sunt atat de autentice, incat numele sau va ramane vesnic legat de „placerea de a traumatiza privirea”. Astfel, pentru Escher „Relativitatea” este o combinatie naucitoare de scari verticale cu scari orizontale, creand „Paradoxul continuitatii discontinue”.
Poate cel mai traumatizant afront adus bunului simt vizual este „Cascada”, in care apa cazuta la parter alimenteaza cota superioara a cursului apei! Paradoxul vizual care te incrunta, dar te face si sa zambesti, ne aduce aminte de paradoxul barbierului: Luciano barbiereste toti barbatii din Sevilla care nu se rad singuri. Atunci pe Luciano cine-l barbiereste? Incheiem foarte scurta noastra incursiune in lumea „iluzionistilor” amintindu-l si pe marele gravor englez William Hogart, care ne atrage atentia asupra faptului ca „noi cream lumea”.
PAUL IOAN
Comentarii