Jean Désiré Gustave Courbet (1819-1877) a fost maestrul care pur si simplu a palmuit conceptiile criticilor de arta din perioada amurgului romantismului francez, el fiind promotorul a ceea ce contemporanii sai au numit „realismul violent”. Opera sa a facut puntea între romantismul lui Delacroix si Gèricault si impresionismul lui Monet. Nascut la Ornans, în estul Frantei, Courbet a avut din familie o traditie republicana bine înradacinata. Viata publica a cuprins toate tulburarile majore ale statului francez din secolul XIX: reinstaurarea regalitatii dupa caderea lui Napoleon, revolutia din iulie 1830, revolutia de la 1848, Republica a II-a, Imperiul al II-lea, Comuna din Paris (unde a participat activ alaturi de comunarzi, ca lider al artelor, fapt care i-a fost fatal ulterior) si Republica a III-a.
Am enumerat toate aceste borne de hotare istorice pentru a sublinia ca Gustave Courbet, republican convins, a pretins o lunga perioada ca nu a aderat ca un fanatic la nici o miscare politica, preferând sa spuna ca este „un sclav al libertatii”. Desi adept al realismului, pictorul nu a uitat niciodata elementele emotionale ale romantismului. Si asta mai ales când, în anii de dupa 1860 (dupa vârsta de patruzeci de ani), s-a dedicat nudurilor. Din acest punct de vedere, se poate alcatui o colectie separata de lucrari ale lui Courbet care poate fi etichetata drept „scandaloasa” în raport cu epoca în care a fost realizata. Spre deosebire de odaliscele lui Ingres, femeia lui Courbet are „defectele” unei fiinte reale, care sunt privite fara mila de pictor si din unghiuri „îndraznete”. Uneori, ai impresia ca nu mai este vorba despre zeite mândre de faptura lor, ci de prostituate care-si asteapta clientul. De asemenea, Courbet este printre primii care realizeaza o pânza în care doua femei sunt surprinse într-o ipostaza tandra.
Dincolo de spectacolul „nerusinat” oferit de „Originea lumii” (lucrare obsesiv centrata pe sexul feminin, care a revoltat critica), pânza care îl reprezinta pe Courbet si care a fost si ea respinsa de comisia de acceptare a Salonului parizian este „Studioul pictorului”, realizata în 1855. Asa cum avea sa faca Marx în opera sa, pictorul împarte numeroasele personaje în doua „clase”: la dreapta pictorului este societatea elevata (apar George Sand si Baudelaire), iar în stânga este proletariatul, umil si stingher în acea încapere unde se creeaza si unde sotia pictorului apare nud. Unii au interpretat aceasta compozitie ca fiind o sfidare metaforica la adresa regimului dictatorial al lui Napoleon al III-lea (sugerat de profilul cu barba al pictorului si de câinele cu care împaratul mergea la vânatoare). Din pacate, acest artist nonconformist a platit scump implicarea sa politica, alaturi de republicani, în timpul Comunei din Paris (martie-mai 1871).
A facut sase luni de închisoare si a fost obligat sa achite o suma exorbitanta pentru dezmembrarea monumentului Coloana Vendôme (ridicat de Napoleon I pentru a celebra marea victorie de la Austerlitz, din 1805, contra coalitiei ruso-prusace). Pentru a evita falimentul, Courbet s-a autoexilat în Elvetia si s-a înecat în alcool pâna a murit, la numai cincizeci si opt de ani. Îi vedem chipul în „Dejun la iarba verde”, pânza lui Monet, marele sau admirator. În acest mod, Gustave Courbet este un exemplu nefericit al artistului care se implica cu ardoare în politica, neglijând faptul ca regimurile se schimba si ca sunt razbunatoare. Coloana Vendôme a fost reasezata în piata omonima din ordinul presedintelui Mac-Mahon.
PAUL IOAN
Comentarii