Când privim autoportretul lui Francisco de Goya – cel realizat în 1815, pe când împlinise 69 de ani – nu putem sa ne reprimam un sentiment de compasiune pentru un barbat înaintat în vârsta care are întiparita pe chip suferinta. E dificil de apreciat de ce un geniu al picturii lasa posteritatii o asemenea amintire. Poate ca dorea o minima compasiune din partea celor din jur? Poate ca dorea sa se stie cât de dramatic l-a lovit surditatea si izolarea de freamatul lumii… Nu se va sti niciodata. Cert este ca ultimele decenii din viata Goya le-a petrecut sub asediul suferintei.
Fiu de maestru aurar din provincia Aragon (satucul Fuendetodos), Francisco se muta cu parintii la Zaragosa si intra ca ucenic în atelierul maestrului local Jose Martinez. Lucreaza si copiaza gravuri si începe sa aiba încredere în talentul sau. În 1763, la 17 ani, încearca sa intre la Academia Regala de Arte Frumoase din Madrid, dar este respins. Aceeasi lovitura psihologica o va primi si trei ani mai târziu. Însa încurajarile maestrului Francisco Bayeu (cu a carei fiica, Josepha, s-a si casatorit) l-au determinat sa plece sa-si încerce norocul în Italia. „Îndrazneala” lui s-a dovedit a fi benefica: obtine titlul de „maestru” tocmai de la Academia din Parma. Era deja cineva si gloria carierei începea sa fie construita treptat, prin piesele de altar si proiectele de goblenuri (o moda a vremurilor) pentru palatele regale din Spania (în special pentru complexul Escorial).
Putem spune ca apogeul carierei lui Goya a fost atins când a devenit un pictor preferat si de neînlocuit al familiei regale. Mai întâi Carol al III-lea si apoi Carol al IV-lea îi vor acorda o stima si o încredere uluitoare. tabloul „Familiei regale” (1801) va deveni celebru si peste timp, Ernest Hemingway îl va comenta cu uriasa admiratie, afirmând ca „geniul lui Goya si-a batut joc foarte subtil de vanitatile regale…” Maestrul devenise rentier al Coroanei spaniole si traia în înalta societate. Dar anul 1792 îi va aduce lovitura de gratie. Este doborât de o boala greu identificabila (probabil o infectie pulmonara), în urma careia ramâne surd. Socul psihologic este imens si Francisco de Goya devine treptat alt om. Este un dur care vede limpede mizeria umana din jurul sau si de care vrea sa scape cu orice pret. Si acest pret este chiar opera sa. Maestrul se transforma: viata nu mai este trandafirie, ci este amara si greu de suportat. Totul pare sa intre în stapânirea diavolului si nimic nu-l mai poate consola pe fostul pictor de Curte si pe fostul realizator de scene religioase. Singura pata de culoare imaculata este dragostea târzie pentru inconsecventa ducesa de Alba, care se preface a-l iubi, dar de fapt doar îl compatimea pentru handicapul lui.
Unii critici spun ca tocmai suferinta si izolarea de tumultul societatii a facut sa izbucneasca geniul sarcastic al lui Goya. Dovezile incontestabile ale acestei supozitii sunt ciclurile macabre si pline de grozavii: „Capriciile” (80 de gravuri, 1797-1799) si „Ororile razboiului” (din anii conflictului sângeros cu Franta lui Napoleon Bonaparte). Marele Goya simte în propria constiinta ca realitatea a devenit oribila pentru ca „Somnul ratiunii naste monstri” (capodopera din anul 1797 si afirmatie devenita un dicton la fel de valabil precum „Cogito ergo sum” a lui Descartes).
PAUL IOAN
Comentarii