„Abia atingi covorul moale / Matasa suna sub picior / Si de la crestet pana-n poale / Plutesti ca visul de usor”… Perla a oceanului, sosia romana a Afroditei grecesti, irezistibila Venus, a fost aproape doua mii de ani supapa de scapare referitoare la acuzatia de indecenta a maestrilor. Si asta, mai ales in vremurile cand Biserica nu admitea (deseori prin forta brutala a Inchizitiei) dezgolirea fapturii feminine.
Fara sa-si „intinda mana in desert”, marii pictori s-au comportat aidoma spuselor lui Eminescu: „Nu mai zambi, a ta zambire / Mi-arata cat de dulce esti”.
Intr-adevar, Venus din toate marile capodopere nu surade, doar afiseaza un calm olimpian. Muza incontestabila pentru erotismul gingas al clasicilor si pentru cel ostentativ al modernistilor, Venus a fost inspiratoarea uneia dintre cele mai inflacarate legende ale pacatului dedicat placerilor carnale. Este vorba despre Tannhäuser si a sa lume a lui Venus (numita Venusberg), ascunsa in strafundurile muntilor legendari ai Germaniei. Demonstrand ca Evul Mediu nu permitea o Venus expusa tuturor, trubadurul si cavalerul Tannhäuser traieste in paradisul femeilor venusiene, apoi se duce la Roma si cere iertare papei Urban
al IV-lea.
Povestea spune ca papa ar fi replicat: „Vei fi iertat cand va inverzi sceptrul meu de lemn”. Eroul a plecat mahnit si dupa trei zile a inflorit bastonul papal, dar Tannhäuser nu a mai fost de gasit. Se retrasese pentru restul vietii in Venusberg, tara unde Venus si insotitoarele ei se lasa adorate de pacatosii muritori.
In reprezentarile barocului, Venus este singura in intimitate. O poate insoti Cupidon – la Alessandro Allori (1535-1607), iar unii dintre marii maestri au cautat sa o inconjoare cu alte personaje mitologice, femei si barbati. In astfel de imprejurari, pictorii s-au straduit sa faca o diferenta semnificativa intre frumusetea lui Venus si cea a altor prezente feminine – cum a facut Rubens cand a asociat-o cu Ceres. Pentru alti artisti, Venus trebuia sa fie prezentata intr-o pozitie de maxima senzualitate, care sa o transforme intr-o femeie fatala. O astfel de scena intalnim la Sebastiano Ricci (1659-1734), la care Satyrul tanjeste la dragoste.
Mult mai putin cunoscuta este Venus de la tara. Venus rurala este vazuta de obicei precum o tarancuta la finele adolescentei, avand o silueta dumnezeiasca si aflata singura intr-o camaruta mobilata modest, departe de ochii flacailor. Am retinut doi pictori ai acestui arhetip: rusul Boris Kustodiev (1878-1927) si controversatul artist german Sepp Hilz (1906-1967), care i-a vandut doua tablouri si lui Hilter. La Kustodiev tarancuta-Venus este trupesa, vesela. La Hilz, provinciala Venus are un trup mai rafinat si este melancolica si constienta parca de fermecatoarele linii de perfectiunea trupului. Pare o Venus ingandurata, pentru ca nu si-a gasit inca ursitul, spre deosebire de Venus a lui Kustodiev, care e vesela de parca o curteaza tot satul si ea ii tine pe toti pe jar… Privind-o pe aceasta zeita usor somnoroasa si indiferenta la lumea din jur, ai putea crede ca nu e o fata de maritat, ci una de pus in icoana.
PAUL IOAN
Comentarii