Cel mai cunoscut pictor si sculptor latinoamerican contemporan, Fernando Botero, este asociat cu faima mondiala a lui Gabriel Garcia Marquez (literatura) si a lui Astor Piazzolla (muzicianul care a revolutionat tangoul traditional al tarii sale, Argentina). Inteligenta si intuitia artistica l-au determinat pe Botero sa gaseasca o poteca virgina in jungla artelor vizuale si sa-si croiasca un drum foarte bine individualizat – stilul supergreu si inconfundabil „Botero”.
Catalogat drept artist figurativ – deci care se sustrage realitatii, folosind-o doar ca pretext – Fernando Botero pare a fi pictorul care n-a pasit in viata lui intr-un muzeu cu operele clasicilor si care traieste intr-o lume paralela, in care si aerul ingrasa. Si asta pentru ca principala trasatura a personajelor lui Botero este obezitatea. Devenita insusire definitorie, soliditatea ostentativa a oamenilor care populeaza lumea normala este ca un fel de caricaturizare a dimensiunilor firesti din lucrarile inaintasilor sai. Botero parca rade in sinea sa de senzualitatea nudurilor lui Renoir sau Modigliani, de fragezimea trupului femeii din colectiile de odalisce ale lui Ingres sau Bouguereau.
Privit din perspectiva unei reactii de fronda impotriva perfectiunii geometriei umane, toate personajele boteriene sunt supraponderale: copiii, tinerii si adultii respecta aceeasi regula a apartenentei la categoria „prea grea ca sa fie adevarata”. Dar, cu toate acestea, toate scenariile in care apar personajele „umflate” de grasime (nu de muschi) sunt realiste: la plaja, la picnic, si mai nou, in ciclul dedicat lumii circului. Pare de-a dreptul ridicol sa vezi artistele de circ care ar sparge orice cantar special pentru saci de cartofi sau lazi cu nuci de cocos cat de gratios se comporta, de parca ar fi niste libelule care sfideaza gravitatia. In intimitate, femeile prea voinice ale columbianului isi arata colaceii de grasime cu o mandrie pe care ar refuza-o pana si unul dintre favoritii lui Botero, Rubens. Studiind barocul si celelalte etape ale picturii universale in muzeele celebre din Spania, Italia si Franta, acest ironic serios parca da cu tifla marilor creatii ale artei universale, spunandu-si ca „Se poate si asa atunci cand anormalitatea isi cere drepturile”.
Nascut la Medellin (Columbia) in 1932, Fernando Botero s-a afirmat inca din adolescenta ca ilustrator de reviste – practica prin care si-a sustinut studiile. Apoi a facut calatorii de inmagazinare a frumusetii operelor clasicilor si si-a inoculat in crezul sau artistic o atitudine de sfidare a normalitatii. El este, daca-mi permiteti o opinie personala, opusul ascetismului si deformarii personajelor din lucrarile lui El Greco. Subtirimea personajelor manieristului El Greco (1541-1614) parcurge etapa robustetii generoase, baroce, la Rubens si cunoaste apogeul la Botero. Numai ca la acesta, oamenii par condamnati la imobilism. Parca nici nu se mai pot misca si nici nu mai au vreo grimasa: expresivitatea personajelor lui Botero este aproape inexistenta.
Mai nou, pictorul columbian este preocupat de drepturile omului. El a vizitat inchisoarea corectionala de la Abu Ghraib (Irak), unde abuzurile impotriva detinutilor l-au dezgustat. Botero a dedicat un ciclu de lucrari (optzeci si cinci de picturi si peste o suta de desene) soartei prizonierilor de acolo, pentru a sensibiliza inca o data opinia publica… Acest rebel al artei moderne si-a permis sa parodieze oficial pana si pe Mona Lisa. Ma intreb, fara sa-mi disimulez ironia, cum ar fi ilustrat Botero „Cina cea de taina”. Poate ca nici in scenele biblice nu ar fi renuntat la „barocul sau supergreu”.
PAUL IOAN
Comentarii