Emblematica pentru istoria Moldovei si a intregii tari, Cetatea medievala Neamt sau, Cetatea Neamtului, cum o numesc localnicii a fost ridicata in apropierea orasului Târgu Neamt si la circa 46 de kilometri de Piatra Neamt.
Aflata pe cel mai inalt vârf al Culmii Pelesului din Muntii Neamtului este construita in intregime din piatra. Numele ei provine de la cel al râului Neamt de sub poala muntelui, nume care a fost dat si manastirii din apropiere. Râul este cunoscut de localnici mai ales sub numele de Ozana pe care marele Ion Creanga o descrie ca pe o apa „frumos curgatoare si limpede ca cristalul”.
Cetatea a fost construita in timpul lui Petru I Musat (1375-1391) in perioada consolidarii statului medieval Moldova. Prima atestare documentara dateaza din 1395, când regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, inainte de a fi invins de Stefan I Musat la Hindau (azi Ghidaoani, judetul Neamt), emite un act de cancelarie „ante castrum Nempch”. Initial, cetatea cuprindea doar fortul central care inchidea o incinta cu patru turnuri in colturi, ulterior devenind una dintre cele mai bine intarite cetati de care a dispus statul medieval moldovenesc si cu un rol important in sistemul general de aparare a tarii.
Cea mai glorioasa epoca din istoria cetatii s-a desfasurat in timpul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504), conducator militar de exceptie si bun organizator care a inteles perfect rolul acestor constructii in apararea tarii, intarind fortificatiile facute de inaintasii sai si a construind altele noi.
Lucrarile intreprinse la Cetatea Neamtului au constat in primul rând in suprainaltarea zidurilor cu 6-7 metri. Existau creneluri si ferestre inguste, prin care aparatorii cetatii puteau sa supravegheze si sa se apere de dusmani. Au continuat cu ridicarea celor patru bastioane ale curtii exterioare si construirea podului in forma de arc sprijinit pe 11 piloni de piatra. In felul acesta, in 1476, cetatea a putut rezista asediului impus de Mahomed al II-lea dupa lupta de la Valea Alba – Razboieni.
Odata cu inasprirea dominatiei turcesti si a progresului realizat in tehnica de lupta se constata insa o diminuare a rolului acestor cetati incepând din cea de-a doua jumatate a secolului al XVI-lea. In vremea lui Alexandru Lapusneanu are loc distrugerea partiala a unor constructii interioare (1564) refacute de Ieremia Movila. In anul 1600 cetatea isi va deschide portile in fata lui Mihai Viteazul, aparatorii predându-se fara lupta.
In 1646, in timpul lui Vasile Lupu, cetatea este reparata si transformata in manastire, incaperile din cetate capatând aspectul de chilioare. In ciuda acestor vicisitudini, cetatea intra din nou in istorie in 1691 când un grup de plaiesi aflati aici reusesc sa tina piept armatei poloneze conduse de regele Ion Sobietski, episod oglindit si intr-o cunoscuta nuvela a lui Costache Negruzzi.
In 1717, dupa distrugerea ordonata de Mihail Racovita, cetatea isi pierde total importanta militara iar incepând din 1718 devine o paragina din cauza intemperiilor si a faptului ca localnicii incepusera sa-i foloseasca piatra pentru propriile constructii.
Intelegând totusi valoarea istorica a cetatii, in 1834 autoritatile vremii interzic luarea pietrei din cetate si in 1866 o declara monument istoric. Mult mai târziu, intre anii 1968-1972, incep lucrarile de consolidare si reabilitare a zidurilor, sub conducerea arhitectului Stefan Bals. Acestea nu sunt insa suficiente, urmarindu-se doar conservarea monumentului, si dupa 1992, in cadrul programului UNESCO se continua restaurarile incepute, extinse la nivelul intregii cetati. Intre 2007-2009 cetatea este inchisa si supusa unor lucrari cu fonduri europene, o perioada de munca grea in urma careia, Cetatea renaste, fiind daruita publicului. Vizitatorul poate patrunde in diferite sali, cum sunt vechiul paraclis, bucataria, monetaria, dormitoarele si mai ales in inchisoarea evocând momentele tulburi ale istoriei.
Eleganta si impunatoare, Cetatea Neamtului prezinta acum binefaceri ale civilizatiei moderne, fara sa-i stirbeasca aura de glorie, invitând la o incursiune in vremurile de odinioara.
IRINA STOICA
Comentarii