Pentru istoria sculpturii romane ajunse pe coordonatele universalitatii artelor, numele lui Dimitrie Paciurea (1873-1932) constituie un reper, în mod frecvent el fiind plasat de criticii si bunii cunoscatori ai domeniului pe un neoficial loc doi, dupa genialul Brancusi.
În acelasi timp, iubitorii de frumos nu neaparat scoliti în teoriile „artelor frumoase” apreciaza în mod neconditionat în special acea fabuloasa zona din creatia lui Paciurea care tinde sa atinga si chiar sa se întrepatrunda cu miturile.
Supliciul maretiei si maretia supliciului
O putem considera capodopera acestui mare sculptor: lucrarea Gigantul – astazi amplasata în Parcul Carol I, dar printr-un neinspirat concurs de împrejurari rupta de ansamblul initial, care avea o logica si o coerenta în sine. Grupul statuar mai includea un Gigant, realizat de Frederic Storck (aflat tot în Parcul Carol I) si Frumoasa adormita, a lui Filip Marin (în prezent, situata în Parcul Herastrau).
Daca aceasta din urma emana, firesc, o feminitate senzuala tulburatoare, sugerand totodata o incursiune tainica în oniric, oarecum surprinzatoare în cadrul ansamblului apare postura celor doi Giganti. Prin definitie si prin însasi natura lor, aceste personaje mitice fac trimitere catre ideea de forta, de autoritate impusa fie si numai din perspectiva taliei si a aparentei lor maiestuoase.
Cu toate acestea, Paciurea a imaginat un asemenea urias surprins într-o atitudine cu totul diferita. Pazitor al somnului calin al frumoasei naiade, el pare strabatut de un chin interior cumplit, de un supliciu total al fiintei sale, rasfrant pana în cele mai mici detalii ale înfatisarii fizice. La drept vorbind, Gigantul este un barbat care simbolizeaza forta fizica, dar în acelasi timp si suferinta izvorata din interior. Un fel de Prometeu – nu înlantuit, dar mistuit pe dinauntru de micimea fapturii umane din care nu se poate smulge.
Fabulosul ancorat în real
Prin ciclul Himerelor, creatiile lui Dimitrie Paciurea se înscriu într-o universalitate artistica pe care nu o vom teoretiza aici, dar care merita relevata ca izvor si cale de patrundere a profanului în mit, în sacralitatea creaturilor vii. De fapt, aceste fapturi categorisite drept fantastice îmbraca la sculptorul roman simbolistica profunda a elementelor primordiale. Astfel, Himera vazduhului, Himera apei, Himera pamantului, dar si Himera noptii ori celelalte ne arunca într-o lume fantastica materializata sub chipuri ce inspira neliniste, teama, dar si o admiratie ascunsa si greu de explicat prin cuvinte obisnuite.
În fine, dar nu în ultimul rand, în creatia de ansamblu a lui Paciurea atrage atentia, din galeria miticului perpetuu, Zeul razboiului. Un fel de Lucifer, înger cazut, care a devenit întruchiparea raului, el are chipul socant de seducator al unui barbat tanar. Ochii lui închisi ne fac sa credem ca este cufundat într-o meditatie desavarsita. Aceasta, daca nu cumva, dincolo de fruntea neteda, de obrajii sugerand hotarare neclintita si de pleoapele cazute, pune la cale planuri sinistre de distrugere a lumii muritoare. Caci capul îi este acoperit – nu de o aura divina, ci de un craniu uman, semn funebru al efemerului uman.
Sa fie vorba, oare, despre o întunecata premonitie a artistului privitoare la destinul omenirii cel repetat în mod fatal iar si iar si iar?…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii