Vrem nu vrem, trebuie sa recunoastem ca petrecerile de amploare, cum este cea a revelionului, reprezinta omagii aduse zeilor. Si asta pentru ca, asa cum spun mitologiile greaca si romana, ospetele în onoarea lui Bachus (Dionisos la greci) sunt omagii aduse vinului, betiei si orgiilor sexuale. Civilizatia actuala se cam fereste de ruperea zagazurilor sexuale si prefera sa lase intimitatii amorul. Cei mai multi dintre noi asa cred ca e decent…
Dar Bachanalele (caci la ele ne referim) se desfasurau de trei ori pe ani si durau fiecare între trei si cinci zile. Si totusi, dezmatului i s-a pus capat prin vointa Senatului roman, dupa „Scandalul Bachanalelor” (186 î.Ch.), însa Julius Caesar a autorizat din nou cultul lui Bachus. Ei bine, aceasta tema a reprezentat o tentatie majora pentru marii maestri ai Renasterii si barocului. Oare cum se desfasurau ospetele zeilor preluate de muritori? Oare oamenii imitau suficient de bine zeii, sau chiar îi întreceau în libertatile lor vicioase?
Unul dintre maestrii care a raspuns magnific la aceasta întrebare a fost mai putin cunoscutul pictor flamand Hendrick van Balen (1575-1632), renumit în epoca pentru decoratiunile de mobilier (specialitatea principala a sa). Contemporan cu Rubens, van Balen a semnat, împreuna cu Jan Breughel cel Batrân (zis „pictorul de plus”), o pânza exceptionala intitulata „Banchetul zeilor” (1610). Cronicile spun ca van Balen a pictat personajele, iar Breughel peisajele. La o masa somptuoasa, plina cu bunatati felurite, sunt dispusi zeii si zeitele. Jupiter si Junona au prim planul, dar autorul stie sa ne sugereze atmosfera de petrecere mai ales prin instrumentistii din planul cel mai apropiat. Trei zeite cânta la mandolina, violoncel si vioara. Este si un grup de vocaliste, nude, care tin savant o partitura în mâna. Nu lipsesc scenele de tandrete printre meseni si o protectie angelica aeriana. Autorul face astfel un melanj acceptabil între idolatrie si crestinism, întâlnit si în alte capodopere.
Peter Breughel cel Batrân a fost la rândul sau un exceptional ilustrator al petrecerilor rurale, în care obiceiurile taranesti sunt privite cu nostalgie si interes tocmai pentru ca la sate lipsesc tabuurile si „mofturile”. În „Petrecere taraneasca” (1567), prim planul este luat de doi ospatari care cara un fel de tava uriasa din scânduri, plina cu strachini pentru meseni.
Printre renumitii pictori de petreceri rurale se numara si Jacob Jordaens si Jan Steen. Jordaens, mare maestru al barocului flamand, discipol al lui Rubens, ne încânta cu jocurile populare si cu veselia generalizata de la mesele încarcate. Ca si la Jan Steen, din ambianta festinelor rurale nu lipsesc catelusii si pisicile, ba chiar si o colivie rudimentara în care se zbate vreun pitigoi.
Mai aproape de zilele noastre, Renoir este mult mai elegant si petrecerile lui au, cum se spune, staif. „Petrecere pe vapor” (1881) este o capodopera a genului, care o are în prim plan pe viitoarea sotie a maestrului, Aline Charigot, jucându-se cu un catel… Poate ca admirându-l pe Renoir ne întrebam „Unde sunt anii de altadata?”
PAUL IOAN
Comentarii