Cel mai pretios compliment pe care-l poate primi un pictor în timpul vietii este, fara îndoiala, cel cu care a fost onorat marele maestru venetian Tiziano: „Un soare printre stele”. Este un citat din „Paradisul” lui Dante Alighieri prin care contemporanii artistului l-au asezat pe aceeasi treapta de apreciere cu Rafael si Michelangelo. Prin modul sau de folosire a culorilor, seful scolii venetiene de pictura demonstra urmasilor sai ca se poate folosi o cromatica mai putin sofisticata pentru efecte vizuale impresionante. Ideea lui Tiziano de a utiliza „culori ale simplitatii” pleca de la asocierea artei vizuale cu muzica, unde doar sapte note pot face minuni.
Tiziano Vecellio (probabil 1488-1576) s-a nascut la Pieve di Cadore, Republica Venetia. Provenea dintr-o familie modesta de functionari publici si, pentru ca fiul lor sa aiba o meserie mai banoasa, parintii l-au trimis sa învete arta mozaicului la Venetia. Dar ajuns în mediul artistic, Tiziano îsi descopera vocatia nativa si devine ucenic în atelierele mai multor pictori, împrietenindu-se cu Giorgione (alaturi de care a elaborat mai multe pânze). Printre marii maestri la care si-a maturizat conceptia despre pictura au fost Gentile si Giovanni Bellini. La recomandarea acestora, tânarul Tiziano primeste primele comenzi importante, si anume fresce pentru mai multe biserici si stabilimente importante. „Iisus purtând Crucea” se afla printre primele sale capodopere. În 1510 moare Giorgione, iar în 1516 moare Giovanni Bellini, iar Tiziano devine liderul scolii venetiene – titlu pe care-l va detine timp de aproape saizeci de ani.
Exceptionalele sale compozitii religioase (precum „Adormirea Fecioarei”, „Martiriul Sf. Petru” etc.) au fost pretuite în mai multe orase importante din Italia, iar Carol Quintul îl pretuieste enorm, numindu-l „Unicul”. De mentionat si faptul ca el început sa fie asistat de fiul sau Orazio. Sotia sa a fost Cecilia, fiica unui barbier din Cadore. Însa Tiziano a fost si un mare iubitor al frumosului feminin, el devenind prin nudurile sale un stralucit precursor al lui Rubens si Ingres – printre altii. Astfel, în timpul unei vizite la Roma, el începe o serie de nuduri culcate, dedicate lui Venus. Cea mai cunoscuta lucrare este „Venus din Urbino” (comada a ducelui Guidobaldo din Urbino), finalizata în 1538. Este o replica a lui „Venus adormita”, capodopera a lui Giorgione din 1510. Daca la acesta zeita se afla în cadru natural, la Tiziano ea este culcata pe un pat foarte scund, într-o încapere somptuoasa. Pozitia lui Venus a devenit clasica: mâna dreapta este libera, iar mâna stânga acopera zona delicata. Privirea este îndreptata fara nici o ezitare catre privitor, semn ca zeita nu este deranjata de nuditate. Aceasta capodopera a reprezentat o tema de îndelungi dezbateri privind decenta sau indecenta femeii în arta. Scena va fi reluata de Manet în 1863, iar „scandaloasa” sa „Olympia” va fi si ovationata si huiduita, caci la maestrul francez Venus era o muritoare de rând, Victorine Meurent. La Goya, Venus devine „Maja dezbracata” (1800) si va fi vânata de Inchizitie. De altfel, aceasta zeitate de exceptie va fi subiectul multor nuduri celebre. În mod bizar, unul dintre contestatarii pânzei a fost scriitorul Mark Twain care, privind fara umor compozitia, spunea ca ar trebui expusa la baie sau la ocna… Dar Tiziano a devenit unul dintre cei mai mari „aparatori” ai nuditatii zeitei, alaturi de maestrul florentin Sandro Botticelli.
PAUL IOAN
Comentarii