Acestea-s cuvintele lui Nicolae Grigorescu, spuse cu patima colegilor francezi de la Barbizon – celebra scoala de peisagisti francezi, de artisti in aer liber. Romanul inspirase tip de trei ani, la liziera padurii Fontainebleau, fosnetul si aromele naturii, dar pe pamanturi straine. „Natura-i frumoasa peste tot, dar parca una e tara mea”, suspina fiul de taran simplu care ajunsese „mai marele intre zugravii de biserici”. Asa a fost uriasul impresionist roman, considerat cel mai valoros pictor al Romaniei. Nascut in satul Pitaru, judetul Dambovita, in 1838, Nicolae Grigorescu (al saselea copil) descopera de timpuriu o lume rurala saraca, plina de nevoi dar si de o liniste sufleteasca izvorata din intelepciunea cu care oamenii stiau sa traiasca de pe urma pamantului.
Acest fiu al lui Ion si al Mariei, zis Nicu, a mostenit talentul de la unchiul Ghita, primul care i-a pus carbunele in mana sa deseneze. Si, in anii scolii primare, cand s-a mai dezmeticit cu precocitatea viitorului artist al vietii de la tara, a inceput sa aduca un ban in casa realizand iconite si vanzandu-le pe la targuri. Cam ceea ce facea si Brancusi la vremea lui. Iar geniile au intotdeauna o sansa care le lumineaza destinul.
Pentru sfiosul si delicatul „Nicu” (asa semna iconitele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scapand stindardul”, pus in vitrina unui zugrav, intr-o mahala a Bucurestiului. Si a trecut pe acolo si l-a vazut beizadeaua Mitica-Ghica. I-a placut si a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Stirbei, care i-a dat o suta de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tanarului atat de modest si talentat a fost urias. I se comanda lucrari la biserici si toti mesterii vor ca Nicu sa creeze chipurile sfintilor, ca „le face dumnezeieste”. Toti staretii il iubesc pe zugravul-minune si, dupa Caldarusani si Zamfira, ajunge la Agapia, in Moldova. Dar faima sosea inaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uita de gandul Parisului (unde voise sa plece, dar fusese respins din lipsa de studii) si lucreaza frenetic la biserica Sfintii Voievozi. Minunatia operelelor murale de la Agapia ne incanta si astazi. Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfantul Nicu”, nu „mesterul Nicu”.
Incantandu-l pe insusi Kogalniceanu, Grigorescu ajunge, in fine, la Paris. Avea douazeci si trei de ani si dornic sa invete si sa arate ce stie. Se afirma la un concurs de profil (cu subiectul „Pictati un arbore”) si se alatura in satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny si Courbet. Lucreaza neincetat ziua, le asculta infrigurat sfaturile seara. Se indragosteste de fiica lui Millet, dar va fi doar o adiere. In 1864 se intoarce in tara si-si pregateste prima expozitie. A fost un mare succes. Tarancile sale simple, curate, zambitoare si carele cu boi devin obsesiile sale prin care-si dedica sufletul vietii molcome taranesti. Peste saizeci de panze sunt dedicate celebrilor sai boi, aliatul neobosit al plugarului sarac, un simbol al fortei domesticite. Devine si pictor de front si „Atacul de la Smardan” impresioneaza pe toata lumea.
In 1890 se stabileste la Campina (Prahova), desi avea deja propriul atelier la Paris. Se afirmase in capitala Frantei atat la Expozitia Universala, cat si la Salon – cu tabloul „Tanara tiganca”. Dar ii face o placere mai mare sa expuna in tara, la Ateneul Roman. Devine membru al Academiei Romane in 1899. Umbla prin tara insetat de temele sale rurale si aducand omagii eterne oamenilor simpli, portului taranesc si vietii de fiecare zi. Din opera lui razbate placerea de a fi roman si linistea sufleteasca a artistului implinit, care nu a uitat nici o clipa de unde a plecat. Fondatorul picturii romane moderne (urmat de Andreescu si Luchian) a murit in 1907, la Campina… Acolo unde „boul Ghiocel venea singur dimineata, la pozat”, cum duios ne povesteste Vlahuta despre „sfantul Nicu”.
PAUL IOAN
Comentarii