„Et in Arcadia Ego” – si eu am fost în Arcadia – este, dupa opinia noastra, un motto potrivit pentru a ne înfrupta din bogatia spirituala a mesajelor transmise posteritatii de capodoperele lui Nicolas Poussin. Un francez contemporan cu Rubens – marele reper al splendorii barocului – care a avut o personalitate distincta, un talent impresionant si o tenacitate plina de demnitate cu ajutorul careia si-a facut loc printre monstrii sacri ai picturii de la Roma si din Paris.
Un simplu provincial din Normandia propulsat de magnificul sau talent a ajuns sa fie solicitat cu insistenta de cardinalii de la Curtea Frantei si de la Sfântul Scaun. Un pictor captivant tinut în umbra multa vreme de invidia de breasla a „maturilor cu nume si clopotei, deja blazati”, de lacomia consacratilor înfometati dupa comenzi oneroase. În aceasta atmosfera, Poussin a pendulat între Roma si Paris. Si a venit, deloc surprinzator, capodopera „Et in Arcadia Ego” (în franceza „Les Bergers d’Arcadie”). Opera de maturitate si cu un substrat filozofic de o exceptionala finete, varianta din 1637-38 a fost a unui Poussin ajuns la apogeul carierei. Avea 43 de ani si pasea triumfal în galeria marilor pictori ai umanitatii.
Desprafuirea nostra se refera la sensibilitatea de care Poussin a dat dovada în varianta a doua, caci în prima mesajul era usor diluat de senzualitatea degajata de personajul feminin. Concret, cine rosteste acea afirmatie? Un personaj dintre cele mai stranii, si anume Moartea. Si atunci cînd Moartea calatoreste pâna si în binecuvântata Arcadia (zona pastorala idilica din centrul Pelopones-ului, unde traisera personajul mitologic grec Arcas si zeul Pan), trebuie sa dai crezare zicalei: „Memento Mori” (Adu-ti aminte ca trebuie sa mori).
Capodopera lui Nicolas Poussin, varianta a doua (prima fusese realizata cu zece ani mai devreme) ne prezinta trei pastori si o tânara femeie care contempla o piatra tombala. Chipurile lor exprima gravitate si preocupare, fara sa fie însa atinsi de resemnare. Daca si Moartea exista în paradisul terestru al Arcadiei, atunci nimeni nu se poate împotrivi. Dar geniul lui Poussin suplimenteaza acest mesaj filozofic („principala tema a filozofiei este moartea”, spunea Albert Camus) cu gestul pe care-l face pastorul îngenuncheat. Acesta îsi „deseneaza” propria umbra pe piatra tombala. Simbolul acestui gest este cât se poate de elocvent: umbra este prima imagine artistica pe care a vazut-o omul, în copilaria umanitatii. Mergând cu degetul pe conturul propriei umbre, omul primitiv simula aparitia artei… Iar filozoful Poussin ne spune înca o data ca daca moartea guverneaza pâna si în Arcadia, arta este nemuritoare pretutindeni.
„Memento Mori” si „Ars Longa Vita Brevis” sunt zicalele contopite cu sensibilitate poetica de o pânza memorabila a lui Nicolas Poussin. Dar invitatia noastra de a savura opera lui Poussin nu se opreste aici, caci pânze de o mare complexitate precum „Rapirea Sabinelor”, „Moartea lui Germanicus”, „Cele patru anotimpuri” si „Cele sapte Sacramente” sunt splendori de o valoare inestimabila.
PAUL IOAN
Comentarii