Pictorul norvegian expresionist Edvard Munch a ramas celebru în lumea artelor în special datorita lucrarii „Strigatul”, o esenta hiperdistilata a disperarii, a durerii sufletesti umane.
Desi de-a lungul timpului criticii si necriticii s-au întrecut în interpretari aprofundate dintre cele mai sofisticate ale acesteia, imaginea creata de Munch este în fond una simpla, cu un singur personaj (cei doi din planul îndepartat nu fac decat sa accentueze impresia de solitudine extrema, ei îndepartandu-se în sensul opus) si un decor mai degraba auster.
Silueta din prim-plan e deformata, corpul alungit si curbat nemaiavand aproape nimic omenesc în el, caci poarta un vesmant spectral. Forma capului lipsit de par aduce foarte bine cu cea a unui craniu, orbitele ochilor par lipsite de iris, de vedere, în ele avand loc doar doua simple puncte ce transmit o panica devastatoare prin abisul lor alb.
Exista o idee cvasi-filozofica – rezumata în cateva cuvinte: ochii sunt reflectarea sufletului – ce ne ghideaza fidel în traducerea simbolurilor acestui tablou. Iar cel mai terorizant este mesajul implicit ca personajul respectiv nu are suflet. Nu are sau nu mai are! Fiindca el pare sa si-l fi pierdut, sa-i fi fost smuls de ceva îngrozitor, un pericol real, cu atat mai înspaimantator cu cat nu pu-tem sti ce anume este, ci doar unde se afla el. Toate indiciile ima-ginii ne asigura ca amenintarea e undeva, în afara cadrului, poate chiar langa noi, în dreapta „creaturii” înnebunite de frica, dupa directia simulacrului privirii sale.
Si, desi însusi titlul tabloului face trimitere direct spre un cadru predominant sonor, tocmai acesta este anulat, interzis, în primul rand prin respingerea lui de catre personajul care îsi acopera urechile într-un gest extrem. Pentru a nu auzi insuportabilul urlet al pericolului ori pentru a nu-si auzi vacarmul interior. Sau poate, si mai înspaimantator, pentru ca nu poate gasi niciun fel de resurse, de forta neumana care l-ar ajuta sa reactioneze fata de ceea ce traieste. Si ce traieste? Un cosmar, un parcurs insuportabil al purgatoriului, într-un spatiu ce a adunat la un loc toate fricile lumii, toate bolgiile dantesti…
Dincolo de podul dintre doua taramuri incerte, necunoscute, care taie în doua întreaga imagine, planul îndepartat descrie în aparenta normalul: un golf în care stau ancorate doua corabii cu panzele stranse, un tarm pe care silueta estompata a unei biserici staruie pierduta în ceturi întunecate ca o ultima speranta în mantuire.
În fine, se cuvine sa adaugam si amanuntul semnificativ ca Munch si-a schitat „Strigatul” în 1862, pe cand se afla la Paris, un an mai tarziu tabloul fiind expus în Germania.
Acesta este unanim inclus în ciclul „poemului despre viata, iubire si moarte”, în cadrul caruia lucrarea „Anxietate” vine si ea ca o bizara si penetranta complementaritate la cea dintai. Dar ce ramane totusi infinit mai cutre-murator pentru privitorul acestei picturi este certitudinea ca în fata noastra nu personajul straniu îsi striga din rasputeri spaimele si neputintele, nici macar autorul ei, ci noi însine!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii