Exista in Capitala tarii noastre, nu departe de vechiul centru istoric, un loc invaluit parca intr-o aura misterioasa, Cimitirul Bellu. In ciuda zgomotului din jur, locul este cufundat in tacere. Cei care trec pe jos, prin apropiere, se simt marcati de misterul ascuns intre ziduri. Barbatii isi scot palaria, femeile – oricât de guralive – incep sa vorbeasca in soapta, batrânii isi fac smeriti semnul crucii, iar copiii sunt rugati sa fie mai cuminti.
Cimitirul Serban Voda sau Cimitirul Bellu este cel mai mare si mai elegant din Capitala, cu nimic mai prejos decât vestitele Pčre Lachaise sau Montparnasse din Paris. La fel de cunoscut in tara cum este „Cimitirul vesel” de la Sapânta, Cimitirul Bellu are o istorie desfasurata pe mai bine de un veac si jumatate. Pâna prin anii 1830, bucurestenii isi inmormântau mortii in curtile bisericilor, celor foarte saraci fiindu-le destinate câteva cimitire din afara orasului. In 1831 insa acestea sunt desfiintate si este emisa o lege pentru inmormântari „afara, din oras”. In 1852 o comisie a Sfatului Orasenesc ia in discutie crearea acestor noi locuri de odihna vesnica, unul dintre ele fiind cel de pe ulita Serban Voda, acolo unde se afla o gradina a baronului Barbu Bellu (1825-1900), Ministrul Cultelor la vremea respectiva.
Inceputurile
Terenul este donat de proprietar Sfatului Orasenesc si la 26 noiembrie 1852 se hotaraste inceperea lucrarilor de amenajare. Capela a fost ridicata dupa planurile arhitectului Alexandru Orascu si cimitirul este pus legal in functiune in 1859. Prima persoana inmormântata aici este Elena Rossetti, fiica lui C.A. Rossetti (1818-1885), initiatorul organizarii Cimitirului. In 1862 acesta trece sub autoritatea Municipalitatii Capitalei, se amenajeaza si alte cimitire in afara orasului dar, in 1890, Capela Cimitirului Bellu ajunge intr-o stare de ruina avansata si primarul de atunci, Emil Pake Protopopescu, dispune ridicarea cladirii noi a locasului, in stilul catedralei din Carlsbad. Aceasta este pictata initial de Mihail Pop si repictata de Dimitrie Belizarie si Artur Verona, catapeteasma fiind realizata de Anghel Dima. De cum intri pe poarta de fier a cimitirului esti impresionat deopotriva de frumusetea monumentelor cât si de numele inscrise pe ele. Adevarat muzeu in aer liber si panteon national, Cimitirul Bellu este locul de odihna vesnica pentru multe, foarte multe personalitati ale vietii noastre culturale, stiintifice si politice.
In memoriam
Este greu, aproape imposibil sa insiram aici numele tuturor celebritatilor dar din multimea scriitorilor, ne multumim sa-l evocam mai intâi pe cel mai reprezentativ dintre ei, Mihai Eminescu. Mormântul sau, modest, cu un altorelief din bronz, un medalion realizat de scultptorul Ion Georgescu (1858-1898) si câteva versuri din „Mai am un singur dor” pe soclu, are intotdeauna flori proaspete, aduse de cele mai multe ori de necunoscuti.
Galeria marilor disparuti ai literaturii noastre ii mai cuprinde si pe Mihail Savodeanu, George Cosbuc, Ion Luca Caragiale, George Calinescu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Victor Ion Popa, Emil Gârleanu, Ion Minulescu, George Bacovia, Liviu Rebreanu si multi, multi altii. Exista in cimitir morminte ale pictorilor vestiti cum este cel al familiei lui Theodor Aman sau cavoul in care se odihnesc Ion Andreescu, Stefan Luchian, Theodor Pallady, Gheorghe Petrascu, toti patru vegheati parca de o statuie in bronz, copie a „Rugaciunii” lui Brâncusi.
Sculptorul Dimitrie Paciurea isi are si el locul printre acestia si multe monumente din cimitir poarta semnatura lui. Dintre acestea amintim „Adormirea Maicii Domnului”, in stil neo-bizantin de pe cavoul omului politic Atanase Stolojan sau Cristul cu cununa de spini de pe mormântul marelui profesor, medic si om de stiinta Nicolae Paulescu. Printre copaci si multimea crucilor, a ingerilor si madonelor de piatra rasar si mormintele unor actori vestiti: Tanase si Birlic, Toma Caragiu si Amza Pelea sau ale altor personaje ilustre ca Traian Vuia, Alexandru Xenopol sau Ion Voicu. La imbogatirea acestui urias muzeu au contribuit arhitecti de seama precum Ion Mincu, Grigore Cerchez, Ion Berindei si altii, dar si sculptori importanti ca Friedric si Carl Storck, Cornel Medrea, Oscar Spathe.
Adevarate temple
Chiar pe aleea principala se afla un mormânt unicat, un adevarat templu ezoteric: mormântul Iuliei Hasdeu, despre care tatal tinerei spunea ca l-a construit la indicatiile date de fiica sa la sedintele de spiritism. Monumentul exterior, un monolit din piatra de Albesti, inalt de 3 metri poarta inscriptia: „mai sezi putin” si prezinta ceasul fixat la ora la care a murit Iulia si o mica etajera cu câteva carti fundamentale pentru cultura universala. Interiorul din marmura de Carrara este un adevarat templu al intelepciunii. Cavoul este inchis si a fost vandalizat dar nu ne pierdem speranta in restaurarea lui.
Câteva dintre monumentele cimitirului impresioneaza prin monumentalitate ca mausoleul familiei marelui ban Dimitrie A. Ghica sau cel al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino zis Nababul, adevarate fortarete de piatra ridicate dupa planurile arhitectului Ion Mincu. Acelasi arhitect a realizat si cavoul bancherilor bulgari Gheorghief, doi frati care, de frica turcilor, s-au refugiat in tara noastra si chiar l-au imprumutat pe Carol I cu bani in timpul Razboiului de Independenta. Mausoleul este impodobit cu statuile de bronz reprezentându-i pe cei patru evanghelisti, statui purtând semnatura lui Fritz Storck.
Povestile pietrelor
Impresionante sunt si povestile de viata ale multora dintre cei adormiti: un tânar prabusit de pe munte, o femeie ucisa de o mâna criminala, un tata plângându-si fetita ucisa de bombe in timpul Primului Razboi Mondial. Dramatice de-a dreptul sunt doua istorii ascunse sub impresionante statui de marmura ale maestrului italian Rafaello Romanelli. Primul, cunoscut sub numele de „Doamna cu umbrela” reprezinta o femeie frumoasa imbracata in alb. Legenda spune ca aici se odihneste o tânara guvernanta belgiana, indragostita de un doctor român si moarta la Baile Herculane, in urma unei operatii de peritonita. De altfel, pe peretele de marmura rosie al monumentului scria cândva in limba franceza „Acest imbecil de doctor m-a ucis”.
Cel de-al doilea monument, de mari proportii, reprezinta o tânara intinsa pe un pat si aplecat deasupra ei plânge un tânar cu barba. Este povestea tragica a doi indragostiti care s-au intâlnit la Paris si s-au casatorit fara sa stie ca sunt frati. Aflând adevarul cei doi si-au curmat zilele. Alaturi de Cimitirul Bellu se afla un altul, aproape fara garduri, simplu, ordonat cu cruci albe de marmura, stralucind in soare. Este Cimitirul Eroilor Revolutiei. Sunt si aici alte povesti la fel de impresionante si la fel de reale, pentru ca fiecare lespede de piatra inchide o viata de om intrat acum in imparatia tacerii.
IRINA STOICA
Comentarii