Cine contempla numeroasele lucrari ale lui Giuseppe Ribera – unul dintre principalii urmasi spanioli ai lui Caravaggio – ar putea spune ca are de-a face cu un pictor dedicat vietii de calugar izolat de lume, un ermit, pe care lumea exterioara il lasa rece. Credinta si numai credinta salasluieste in spiritul acestui om evlavios si, prin urmare, modul sau de viata a fost transpus pe panza. Acesta este, oare, portretul psihologic al maestrului?
Nascut langa Valencia (Spania), in familia unui cizmar instarit, in 1591, Ribera n-a ascultat de sfatul parintesc si si-a urmat vocatia de pictor, ajungand la Roma pe cand avea douazeci de ani. Norocul i-a suras, poate decisiv, atunci cand un prelat a vazut ce desenase pe peretele unei manastiri si l-a recomandat clerului din Roma. A fost o victorie a lui Ribera in lupta pentru afirmare, iar cei trei ani petrecuti la Roma i-au consolidat statutul de pictor religios atasat spiritual si stilistic tenebrelor aduse in pictura de Caravaggio. S-a remarcat ca unul dintre cei mai infocati „tenebrosi” si foarte repede a fost adoptat de italieni cu porecla de „Micul spaniol”. De altfel, Ribera si-a schimbat ortografia numelui de botez (conform grafiei italiene) si chiar a ajuns sa spuna ca Spania este „mama vitrega” pentru pictorii spanioli si „mama buna” pentru straini. Maestrul nu s-a mai intors niciodata in tara natala.
Specializat in trupuri scheletice de sfinti in mare suferinta, chinuiti in atroce procese de martirizare, Ribera a avut o viata personala uluitor de contranstanta. Apropiatii sai spuneau ca duce o viata de lux la Roma, iar cheltuielile sale exorbitante l-ar fi condus la faliment daca n-ar fi aplicat o manevra „nonreligioasa”. A fugit pur si simplu de creditori si s-a refugiat la Napoli, sub protectia ducelui de Osuna – vicerege al Regatului napolitan, pe atunci sub ocupatie spaniola. Pe de alta parte, „evlaviosul” pictor si-a asigurat si un nivel de trai corespunzator pretentiilor sale, aranjandu-si casatoria cu fiica unui pictor influent din Napoli. Dar lucrurile nu s-au oprit aici.
Ambitiosul pictor a considerat ca pozitia sa sociala trebuie consolidata si a devenit unul dintre sefii „cabalei artistilor din Napoli”, alaturi de alti doi lideri: Belisario Corenzio si Giambattista Caracciolo. Astfel, omul care imortaliza suferinta patimita de martirii crestinismului timpuriu ajunsese un fel de sef mafiot care-si sabota si chiar elimina prin forta si intimidare colegii de breasla. Printre cei minimalizati si alungati din napoli s-au numarat personalitati de seama precum Annibale Carracci, Guido Reni si Domenico Zampieri – toti exponenti ai barocului italian.
Dar „teroarea” instituita de Ribera si aliatii sai nu putea dura la nesfarsit. Dupa aproape patru ani, unul dintre capii cabalei, Caracciolo, moare si gruparea autocrata se dizolva. Era anul 1641 si situatia sociala a lui Ribera incepea un declin evident si insurmontabil. Protectorul sau spaniol are probleme politice si maestrul se vede marginalizat, aproape uitat. Dificultatile financiare sunt din ce in ce mai greu de depasit si pictorul vinde toate proprietatile napolitane. Sanatatea i se inrautateste si nici casatoria fiicei sale cu un nobil influent din Spania nu-l readuc la o situatie prospera. Moare la saizeci si unu de ani, sarac lipit si doborat de singuratate, foarte aproape de situatia ascetilor pe care i-a imortalizat ca nimeni altul.
PAUL IOAN
Comentarii