Cand vine vorba despre arta, pentru multi se poate aplica urmatorul principiu al „mondenitatii”: suna bine sa spui ca aseara ai mancat fructe de mare la restaurant, desi, întors acasa, ai leorpait o iahnie de fasole cu ciolan afumat, de ti-au pacanit falcile de oroare (nici o legatura cu vreo meteahna mioriticeasca). Asa se întampla si în ceea ce priveste arta realizata pe calculator, cunoscuta sub denumirea de digiart fantasy.
E de bon ton sa scoti un geamat de admiratie cand privesti o lucrare în ulei pe panza si chiar o schita în carbune, daca numele autorului are clopotei vanjosi în lumea buna a artei, cu clinchet mai strident decat al talangii de la gatul nestresatei vaci olandeze. În aceste circumstante potrivnice, cu aroma de snobism sulfuros precum izvoarele de la Caciulata, cum s-ar mai putea afirma pentru publicul nesatul de frumos arta digitala?
Criticul canadian Mark Dies, specializat în promovarea artei fantastice zamislite cu ajutorul calculatorului, lansa deunazi „Legea lui Comp” (de la computer): Visati cat mai aveti de ce! Studiul lui Dies, aparut într-o lucrare care reuneste numerosi artisti tineri, deci anonimi, are atasata o colectie uluitoare de „vise în sistem binar”, în care imaginatia autorilor te copleseste prin bogatia paradisiaca de simboluri.
Amestec aiurisant de teme clasice si postmoderne, antologia lui Mark Dies ne da sa întelegem de ce trebuie sa respectam nobletea unui Pousin si furia lui Delacroix, fara sa întoarcem spatele celor care dovedesc – sa-mi fie iertata opiniunea! – o fantezie aproape dumnezeiasca. Rubens si Dalí au un geniu pe care artcomputeristii nu-l au nici pe departe, însa lumea vizuala prin care ne plimba acesti orfani ai gloriei ne sensibilizeaza aproape la fel de mult – daca nu-i privim cu prejudecati.
Din pacate, am ales doar cateva mostre de vise; chiar si asa, cititorul exigent îsi poate forma o parere suficient de nepartinitoare despre cat de eficient este robinetul oniricului pentru artistii scufundati în monitoare. Astfel, Norman Keith ne propune un bacovian rendez-vous („Revansa melcilor”), în care melci supradimensionati s-au înstapanit pe strada unde EA îl asteapta pe EL. Precum somnul ratiunii, ploaia a nascut monstri gasteropozi; unul asediaza o cladire, altul cerceteaza o masina, iar al treilea se prelinge usor spre domnisoara deloc impacientata. Oare o va devora de curiozitate sau îi va tine companie pana apare iubitul? Un cinic ar spune ca este doar o prostituata care va fi pedepsita pentru pacatele pe care nici ploaia nu i se poate spala.
Dennis Khristen ne propune un alt fel de rendez-vous („Iubire la fix”). EL si EA sunt tintuiti pe acele unui orologiu urias, atacat de schelete si plasat într-un desert cat se poate de pesimist. Cu toate acestea, îndragostitii se întalnesc periodic, o data cu suprapunerea acelor, iar îmbratisarea lor va triumfa împotriva inospitalitatii mediului. Furibunda contopire e simbolul supravietuirii într-un peisaj în care moartea face legea. Decisiv este ca tinerii sa reziste vicisitudinilor pana cand acele orologiului solar se vor întalni din nou… la randul sau, F.G. Mortensen ne propune un rendez-vous diluvian, în care doi tineri ramasi într-o lume supusa apelor cotropitoare mai au drept martor al juramintelor de dragoste doar un baobab desfrunzit. Iata de ce trebuie sa continuam sa visam, cat mai avem de ce. (Nota: titlurile autorului, P.I.)
PAUL IOAN
Comentarii