Când, la ceas de iarna, Fecioara Maria si Pruncul Iisus domina spiritul crestinismului prin sarbatoarea Nasterii Domnului, cele mai multe gânduri se indreapta spre cel care a faurit pentru eternitate imaginea cea mai patrunzatoare a cuplului divin: Rafael Sanzio (Raffaello Sanzio da Urbino). Gratioasele si inconfundabilele lui Madonne apartin deja memoriei afective a crestinilor, fiind cele mai raspândite imagini ale Nativitatii. Cu o viata intinsa pe durata existentei unui poet, treizeci si sapte de ani, Rafael si-a demonstrat talentul de geniu la Roma, sub tutela a doi papi si ai apropiatilor lor, facând din Palatul Vatican locul unde Rafael a revolutionat stilul compozitional al Renasterii culminante.
Venind din Urbino (unde s-a nascut in 1483) si cu o experienta solida faurita la Florenta, acest magician al scenelor religioase si laice se impune in ultimii ani ai vietii la Roma, unde capodoperele sale au devenit lectii nemuritoare pentru contemporani si urmasi. In cei doisprezece ani petrecuti in Cetatea Eterna, Rafael s-a alaturat lui Michelangelo si Leonardo da Vinci pentru a forma trioul care a dominat ultima perioada a Renasterii. Dar in ceea ce priveste cultul Fecioarei Maria, maestrul din Urbino a fost cel mai aproape de sufletul privitorului, depasindu-l – in ceea ce priveste cromatica si „dulceata” figurilor – pe marele sau inaintas, Sandro Botticelli.
Acesta, cu aproape patruzeci de ani mai batrân, a apartinut Renasterii timpurii (Quattrocento), insa a fost geniul care a trasat cu fidelitate biblica strategia de reprezentare a Madonnei: cu Pruncul (sezând), pe Tronul ceresc, in momentul Incoronarii, in Adoratia magilor, cu ingeri (cu sau fara Ioan Botezatorul), in momentul Bunei Vestiri etc. Neavând spatiu pentru intreaga imagistica mariologica, mentionez doar ca una din primele reprezentari a fost cea din catacomba Priscillei (Roma), cu Fecioara alaptându-si Pruncul. Ulterior, in pofida perioadei iconoclastice, reprezentarile s-au dezvoltat (mai ales in Imperiul Bizantin), existând permanent o dragoste nemarginita pentru acest moment al vietii pamântene a lui Iisus. Dupa cei mai multi critici, imaginea renascentista a Madonnei Sixtine este cea mai valoroasa, cealalta culme a maiestriei lui Rafael (in ceea ce priveste compozitiile laice) fiind celebra „scoala din Atena” (din cadrul „Salilor lui Rafael”, in palatul Vatican).
Rafael nu a fost (poate ca doar nu a apucat sa devina) un personaj plin de sine, constient de uriasul sau talent. Prima sa semnatura pe o capodopera apare abia in 1504 (la douazeci si unu de ani), când a realizat „Casatoria Fecioarei”. Viata sa personala a fost tumultuoasa in ceea ce priveste legaturile amoroase. Marea sa legatura afectiva a fost o modesta fiica de brutar, Margherita Luti. A cochetat un timp si cu o nepoata de cardinal, Maria Bibbiena, dar inaltul prelat nu prea il privea cu ochi buni. Oscilatiile sentimentale au avut drept consecinta faptul ca nu a fost niciodata insurat si nu a avut urmasi.
Legenda, poate cu un sâmbure de adevar, spune ca a murit atât de timpuriu din cauza amorului infocat cu Margherita, din cauza careia ar fi facut febra foarte mare. Nespunând medicilor adevaratul motiv al bolii, tratamentul a fost gresit si Rafael moare la 6 aprilie 1520, chiar in ziua când implinea treizeci si sapte de ani. Era ziua de Vinerea Mare a acelui an când se stingea autorul celor mai frumoase si emotionante imagini ale Fecioarei Maria, in toate ipostazele admise de Noul Testament.
N.B. Nu uitati vorba lui Schubert: „Ave Maria, Gratia Plena!”
PAUL IOAN
Comentarii