Mereu la patru ace, cu o privire patrunzatoare care obliga femeile sa-si ajusteze decolteul, cu o barba taiata zilnic la milimetru, zabovind prin restaurante cu gradina pentru a sorbi din halba si din gratia chelneritelor, Édouard Manet (1832-1883) a construit toata viata „poduri”. Între romantici si impresionisti, între renascentisti si realisti, Manet si-a urmarit – cu o onestitate bulversanta pentru criticii vremii – propria „strada” pe care a facut promenada de unul singur, iar în fata lui si-au ridicat palaria doar Baudelaire, Zola si prea visatorul Edgar Poe. I-a scos din joben pentru eternitate pe impresionisti, dar nu s-a tras de bretele niciodata cu Monet, Degas, Renoir, Sisley, Cézanne sau Pissarro, pentru ca a vrut sa ramana Édouard Manet. Unicul.
A înflorit într-o familie selecta si putea deveni ministru sau chiar sef de guvern. Tatal sau, Auguste, era înalt magistrat ministerial, iar mama sa, Eugenie-Fournier, fusese botezata de o printesa suedeza ai carei descendenti conduc astazi aceasta tara scandinava. Impins de la spate spre o cariera juridico-diplomatica, adolescentul Manet a preferat ratacirile. Absolvent de gimnaziu, Édouard este respins de {coala superioara de marina, dar se îmbarca temerar la bordul unui vas si ia în piept Atlanticul, pana în Brazilia.
Schiteaza neintrerupt mateloti furiosi, beti dar plini de viata, si talazurile unui ocean care-i soptea ca are alta vocatie. Dupa un an de tangaj si ruliuri, urmeaza ratacirile pe ulitele irezistibile ale Luvrului. Sustinut din umbra de un unchi, în spiritul lui Manet se creiona întreaga perspectiva a unei cariere de pictor. Nesatios, a ratacit apoi prin muzeele olandeze, germane si, inevitabil, italiene. Renasterea îl emotiona, dar si îndraznelile lui Courbet si Delacroix i s-au cuibarit în suflet. Va prelua eclectic, cu penseta de artist genial, din fiecare si va înfiinta propria sa institutie, a carei eticheta o stim astazi: precursor al impresionismului.
Samanta de scandal a aparut în 1859, cand „Bautorul de absint” e refuzat la Salonul oficial parizian. Patru ani mai tarziu, blamarile si refuzurile explodeaza. Ce cauta femei goale alaturi de barbati îmbracati, la picnic („Dejun pe iarba”)? Ideea fusese preluata si prelucrata dupa Courbet („Atelierul pictorului”) si Marcantonio Raimondi („Judecata lui Paris”), dar cerberii artei nu concepeau ca scena sa fie tratata în mod realist, asa cum facuse Manet. „Nerusinarea” acestuia atinge apogeul în 1865, cand o prostituata provocatoare, lafaindu-se în alcov, este trimisa spre acelasi salon. Huiduielile au precedat actele de violenta.
„Olympia”, caci despre ea este vorba, mai-mai sa fie sfasiata de pudibonzii care acceptau nudul doar în context mitologic, iar femeia nu trebuia sa fie slabuta, ci durduliu-rubensiana. De asemenea, nu trebuia sa inspire o atmosfera aristocratica, precum Olympia, care avea o slujnica negresa, un colier, o bratara si un motan tuciuriu langa pat. „Dama de consumatie cu burta galbena”, urlau detractorii, desi stiau ca „Venus din Urbino” a lui Tiziano fusese capul rautatilor…
Injurat din toate directiile, Manet nu se lasa si deschide propria sa expozitie. Se întristeaza doar pentru ca si la „Salonul refuzatilor” este respins, desi era clar ca devenise un reprezentant proeminent al avangardismului. Alaturi îi sunt Monet, Degas si Renoir – impresionistii –, dar nu expune la saloanele lor. Manet simte ca este unic. Reumatismul tinde sa-l paralizeze. Moare de sifilis netratat, cu piciorul stang amputat. Cu doi ani înainte, primeste Legiunea de Onoare, la insistentele lui Antonin Proust. Post-mortem, „Olympia” ajunge la Louvre. Nehuiduita.
PAUL IOAN
Comentarii