„Genialitatea lui Gianlorenzo Bernini consta in spectaculoasa sinteza a artelor vizuale sculptura, pictura si arhitectura intr-o conceptie coerenta exceptionala, neintalnita nici la Michelangelo”. Este eticheta pusa marelui maestru al barocului italian de catre criticul de arta Irving Larvin si dincolo de aceste cuvinte cu greu se mai poate spune ceva. As indrazni, totusi, sa pornesc de la ideea conform careia de fiecare personalitate a artei se leaga lucruri memorabile inregistrate in memoria afectiva a publicului. Astfel, de genialitatea napoletanului Gianlorenzo Bernini se leaga magnifice repere religioase si laice ale Romei: Piata San Pietro si colonadele sale, Marele Baldachin al Sf. Petru din interiorul Basilicii papale, Fantana Tritonului si Fantana celor patru fluvii si Elefantul cu obelisc din fata bisericii Santa Maria sopra Minerva.
Zambim pentru ca maestrul avea simtul umorului: coada elefantului este intoarsa, semn ca este gata de defecare, iar posteriorul sau este indreptat catre oficiul parintelui Paglia, un adversar inversunat al sculptorului. Gianlorenzo Bernini (1598-1680) a mostenit talentul tatalui sau, Pietro. Tot gratie acestuia a ajuns de la Napoli (locul sau de bastina) la Roma, unde Pietro primise comenzi. Anturajul artistic l-a determinat pe adolescentul Gianlorenzo sa se afirme foarte repede ca sculptor si desenator cu o imaginatie fecunda. Si cum norocul sprijina marile spirite, sansa lui Bernini s-a numit Scipione Borghese, nepotul papei Paul V. Un mare iubitor de arta care-l avusese sub protectie pe insusi Caravaggio.
Cardinalul Borghese reprezinta ceea ce astazi numim „nepotism la nivel inalt”, numai ca functiile dobandite prin interventiile unchiului sau pontif au fost folosite cu intelepciune pentru sprijinirea marilor artisti ai epocii. Si Bernini a fost unul dintre marii beneficiari ai patronajului lui Borghese, care a avut si tactul de a nu interveni in competitia artistica dintre maestri – caci Bernini a avut mari rivali la Roma, precum celebrii Francesco Borromini si Pietro da Crotona. Ca ilustru reprezentant al barocului, Bernini si-a depasit contemporanii prin finetea taieturii in marmura, care permitea o exploatare magnifica a luminii. Tensiunea narativa din operele sale este amplificata de abilitatea de a mangaia personajele cu toate sursele de lumina disponibile. „Rapirea Proserpinei”, „Extazul Sfintei Tereza”, „Aeneas, Anchise si Ascanius” sau „David” sunt doar cateva exemple ale geniului berninian care l-au transformat pe acesta intr-un autentic cuceritor al Romei.
Acest neobosit artist nu numai ca a respectat comenzile pentru sculpturi monumentale in edificii oficiale, dar s-a ocupat si de reorganizarea arhitectonica a numeroase resedinte romane – palate sau vile –, carora le-a conferit aceeasi stralucire a „marmorei care vorbeste”. Un episod aparte din viata sa il constituie sejurul la Paris. Chemat de Ludovic XIV pentru a remodela o parte a Luvrului, Bernini a avut placerea sa se confrunte cu admiratia netarmurita a parisienilor. Se povesteste ca atunci cand era intalnit pe strada, trecatorii ii faceau culoar si-l aplaudau. Nici ca se putea o recunoastere mai emotionanta a meritelor sale.
Din pacate, mediul artistic parisian ii era ostil si-n cele din urma maestrul pleaca lasand in urma doar un bust al regelui. De altfel, o alta directie in care a excelat napoletanul de geniu a fost portretistica sculpturala… Omagiu post-mortem pentru un mare truditor al artei romane a fost contributia pe care si-au adus-o rivalii sai la constructia mormantului de la basilica Santa Maria Maggiore.
PAUL IOAN
Comentarii