Cutumele religioase i-au obligat pe maestrii renascentisti sa recurga la acea imagine clasica a zeitei frumusetii pentru a realiza un nud senzual. Michelangelo nu a avut in minte acea imagine, doar a incercat sa feminizeze un trup puternic de barbat.
Eva din Capela Sixtina (ca si Sybilele, de altfel) nu au nici un fel de delicatete. Din aceleasi motive, si nudurile din perioada gotica, precum cele din „Gradina placerilor lumesti” (triptic de Hieronymus Bosch), sunt mai degraba stilizari. Barocul (vezi „Venus si Adonis” de Rubens), neoclasicismul (vezi „Venus il dezarmeaza pe Marte”, de Jacques-Louis David) si romantismul (vezi „Maja dezbracata” de Goya”) au readus sublimul Afroditei din Melos, osciland cu blandete intre real si idealul divinitatii.
Primele semnale ale unui realism convingator ni-l aduc pe Gustave Courbet (vezi „Nud cu pisica”) sau pe Dominique Ingres (vezi „Baia turceasca”). Si tot prin intermediul lui Ingres isi face loc si imperfectiunea, parca pentru a da crezare ideii ca prima femeie a fost o capodopera divina, dar ceea ce a nascut ea n-a mai fost comparabil cu originalul facut de Creator (vezi „Marea odalisca”, cu membre prelungi si o coloana vertebrala cu patru-cinci vertebre in plus).
Dar in acele vremuri – prima jumatate a secolului XIX –, pictura avea sa primeasca o dura lovitura din partea fotografiei. Realismul nudului fotografic avea sa fie, ca intr-un joc de-a soarecele si pisica, o provocare directa a sublimului pictural. Femeia se regasea pe sine, femeia in toata spledoarea imperfectiunii ei (oximoron folosit spe finele aceluiasi veac) se descoperea publicului. Poate de aceea – imi permit sa-mi exprim aceasta parere – istoria nudului de la impresionism la futurism (vezi indescifrabilul si aiuritorul „Nud coborand scara”, de Marcel Duchamp), trecand prin fovism si expresionism, nu a mai cautat frumusetea, ci mesajul pur al feminitatii. Culoarea a devenit dominanta in dauna formei. Asa s-a ajuns la formula care este valabila si in pictura, si in fotografie: „continut plus intentie egal efect”.
Grosolania nudului feminin (pentru a nu folosi termeni mai drastici) a explodat pentru maximizarea efectului. Senzatiile sexuale directe si nuanta comerciala au destabilizat adevaratul mesaj artistic. De aceea, in vremurile noastre, este o adevarata aventura sa descoperi senzualitate pura si absenta vulgaritatii ieftine in randul uriasei mase de artisti fotografi, prizonieri ai diletantismului. Imi permit sa va supun atentiei un artist german, George Portz (nascut 1966 la Köln) care reuseste sa evadeze din stereotipiile obositoare ale amatorilor si sa ne aminteasca conceptul de rafinament. Trebuie sa fii un spirit creativ si sa dovedesti ca respecti femeia pentru ca in studiile de interior sa oferi publicului o replica la Venus a lui Botticelli. Nudul in alb-negru trebuie sa fie o clipa de poezie. Un haiku redus la o silaba, un fulg de nea prins
intr-un cub de sticla, o petala pe care o descoperi in desert.
Nota: termenul de „pudoare” vine de la sociologul german Heinrich Pudor (1865-1943), care a fost adeptul naturalismului si a scris lucrarea „Cultul nudului”.
PAUL IOAN
Comentarii