Maestrul care a inventat luminozitatea regala pentru frescele sale – si nu numai –, pictorul care a transformat peretii somptuoaselor cladiri în uriase oaze de cer albastru deschis, prietenos si protector, s-a numit Giambattista Tiepolo, un copil orfan ajuns sa fie laudat pe la toate Curtile regale ale Europei. El este artistul care a „îngropat” definitiv în istoria artei clar-obscurul si tenebrele glorificate de Caravaggio si adeptii sai. Seninatatea lucrarilor lui Tiepolo este molipsitoare si datorita fericirii din sufletul sau.
Parea sortit unui destin de anonim într-o lume a saraciei atunci cand la varsta de un an a ramas orfan de tata. Mama sa, Orsetta, nu avea cum sa se descurce singura cu acel micut într-un oras al bogatilor precum Venetia. Si atunci s-a produs miracolul: Giambattista a fost adoptat de o familie providentiala de artisti, Elisabetta si Gregorio Lazzarini. La ei si-a facut ucenicia, apoi adolescentul talentat a fost preluat de alte ateliere renumite din Venetia.
A doua familie de artisti în care a intrat norocosul Tiepolo a fost cea a sotiei sale, Maria Cecilia Guardi. Fratii acesteia, Francisco si Giovanii, erau de asemenea pictori si astfel atmosfera de creatie a fost una exceptionala pentru Giambattista. Si, pentru a întregi acest tablou unic în istoria artei, amintim ca si doi dintre fiii cuplului au ajuns pictori recunoscuti, cu lucrari remarcabile: Lorenzo si Domenico Tiepolo. Arta frescelor a fost cel mai bine preluata de Domenico, artist care a atins si el culmile gloriei la Curtea regala din Madrid.
Înca din tinerete, Tiepolo si-a contrazis profesorii adoptand un stil rococo, perfect adaptat interioarelor largi care aveau nevoie de lumina. S-a remarcat de la douazeci si cinci de ani, cand primele capele decorate de el au starnit entuziasmul sus-puselor fete care le comandasera. Faima lui de mare maestru al frescelor cu subiecte grandioase – religioase, dar mai ales istorice – a trecut granitele Venetiei si ale Italiei. Astfel, însotit de fiul sau Domenico, Tiepolo lucreaza trei ani în Germania pentru înalti reprezentanti ai nobilimii. Comenzile erau atat de generoase, încat maestrul si-a chemat si cel de-al doilea fiu, Lorenzo, sa lucreze în echipa sa.
Chemat de dorul de tara, artistul se întoarce la Venetia desi ploua cu invitatii din alte tari. Lucreaza febril la mai multe fresce, în interiorul unor palate din Orasul Lagunei si gloria maiestriei sale ajunge în Spania. Desi solicitat pentru multe piese de altar în Italia, Tiepolo ajunge la Curtea lui Carol III al Spaniei (1761), unde se loveste de criticile si chiar desconsideratia unor pictori mai tineri, care deja anuntau curentul urmator, neoclasicismul. Dintre polemizatori, Anton Rafael Mengs, pictor german cu peste treizeci de ani mai tanar, a fost cel mai vehement. Si se pare ca istoria a dat dreptate celor care veneau din urma cu o noua conceptie asupra picturii.
Giambattista Tiepolo nu a mai apucat sa se întoarca în Venetia sa natala pentru a se linisti în urma disputelor artistice din Spania. El moare la Madrid, la saptezeci si patru de ani, în 1770 – anul în care se nastea Beethoven. Considerat „ultimul spirit olimpian al Republicii Venetia”, Tiepolo a fost, ca si Tiziano, o vedeta europeana – în termenii de astazi. El este omul care a aprins lumina în Secolul Luminilor, cum spune critica de specialitate.
PAUL IOAN
Comentarii