Marele critic de arta francez Elie Faure (1873-1937) scria in a sa „Istorie a artei” (1919-1921) ca „Rembrandt a fost singurul pictor care si-a permis sa amestece noroiul cu stralucirea ochilor, focul cu cenusa, sau sa faca culorile sa straluceasca proaspat, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis…” Aceasta caracterizare exceptionala spune aproape totul despre geniul din Leiden, fiu de morar, pe numele sau Rembrandt Harmenszoon van Rjin (1606-1669).
Rembrandt este omul care, prin celebrele sale autoportrete, in numar de 50 (cel putin) il sfideaza peste secole pe Dorian Gray (personajul lui Oscar Wilde, 1891) si este convins ca nu poate ramane tanar si frumos toata viata. Marele maestru al clarobscurului si-a inceput ciclul autoportretelor in 1625, pe cand nici nu implinise douazeci de ani. Nu exista nici o dovada ca ar fi fost vreun narcisist, cele mai frecvente opinii se grupeaza in jurul ideii ca Rembrandt a vrut sa-si demonstreze lui insusi ca si-a ales cariera potrivita si ca vocatia sa nu este o iluzie. Probabil ca se privea in oglinda atunci cand picta si treptat el a reusit sa-si creeze o istorie a propriilor mijloace de pictura. Evolutia stilistica a autoportretelor sale este similara cu evolutia maiestriei sale artistice – acest gen de „jurnal personal” este unic in lumea artelor vizuale.
O alta caracteristica memorabila a lui Rembrandt este obsesia pozitiva a imortalizarii sotiilor sale, ca si cum ar impartasi cu toata lumea fericirea sa conjugala, in modul cel mai realist. Prima nevasta a fost Saskia (1634), fiica unui negustor de arta. Si omul care traia numai din arta reuseste sa paseasca in lumea celor avuti. Numai ca fericirea a durat destul de putin. Primii lor copii mor, dar prin nasterea fiului Titus (1641) mestrul primeste o raza de bucurie, urmata, din nefericire, de o umbra adanca: Saskia moare in anul urmator, 1642. Abia trecuse la culori mai vii, mai deschise, cand soarta ii influenteaza negativ cromatica lucrarilor. In acelasi an, 1642, Rembrandt cunoaste suprematia gloriei si intrarea sa definitiva in „epoca de aur a picturii olandeze”. Capodopera „Rondul de noapte” ii aduce o faima exceptionala. Comandata de o mare oficialitate, maestrul face din aceasta lucrare un pisc al puterii contrastelor: luminile si umbrele se joaca pe chipurile si uniformele participantilor la marsul nocturn. Critica a remarcat faptul ca intunecimea nu estompeaza, ci dinamizeaza scena. „Rembrandt este capabil, ca un vrajitor, sa faca din noapte zi”, spunea marele critic de arta Eugčne Fromentin…
A doua sotie, Hendrickje Stoffels, poate fi admirata in toata feminitatea sa in lucrarea „Batsheba”. Goliciunea ei este una realista si nu idilica, iar expresia fetei ne face sa simtin ca se afla in fata unei decizii dificile… Intr-un stil care ne aduce aminte de marele sau inaintas, Caravaggio, capodopera „Furtuna pe Marea Galileii” (1633) are un dinamism uluitor al talazurilor uriase, insa ucenicii lui Iisus il asculta pe Mantuitor si calmul se poate citi din atitudinea lor. Tocmai acest talent al limbajului gestual il face pe Rembrandt unul dintre „cei mai mari pictori ai lumii”. Aceasta afirmatie, facuta in repetate randuri de criticii de arta, ar putea fi sustinuta de o tema aparent banala, dar in care geniu artistic se recomanda de la sine: „Femeie la baie” (1654). Naturaletea gestului femeii este coplesitoare, precum toata opera maestrului.
PAUL IOAN
Comentarii