O copilarie petrecuta intre uimirea intalnirii cu miracolele cotidiene si visele izvorate din fantasme viclene, sangele de „teuton” provenind de la bunica din partea mamei, o framantare a primelor varste, pline de bucurii neinchipuite, dar si de impactul cu o realitate derutanta si nemiloasa.
Astfel au fost cei dintai ani din viata celui care a devenit ulterior un adevarat monstru sacru al picturii romanesti, cunoscut sub numele de Corneliu Baba. Ispitit, la modul sublim, sa exploreze miezul tainic al acestei arte de priceperea maiastra a tatalui sau in a se juca, efectiv, cu vopselurile sau in a face doar din carbune o adevarata paleta de nuante diferite, baiatul inca nestiutor in ale lumii a evadat o vreme in universul divin de melodios al strunelor viorii, insa nu-mai pentru a fi readus catre sevalet de acelasi parinte oarecum vizionar, acesta intuind talentul fabulos ce se cerea a fi dezghiocat din spiritul, mintea si bratul fiului sau.
Mult mai tarziu, spre apusul existentei sale, maestrul penelului avea sa scrie, din celula unei solitudini categoric nemeritate, pe care insa si-a asumat-o cu stoi-cism: „Uneori, am senzatia stranie a reintoarcerii in timp si a perpetuei inuti-litati. La nouazeci de ani nu te mai intrebi unde iti este locul. Langa cei tineri, pe care ii auzi venind, nu ai ce cauta. In marsul fortat al generatiilor de mijloc, nu te poti gasi. Langa cei batrani locul e pustiu, unde au fost ei nu mai e nimeni.”
Corneliu Baba avea sa plece catre alte taramuri la numai un an si zece zile dupa ce isi rotunjise noua decenii de viata. Am selectat vorbele de mai sus ale maestrului, deoarece ele pot simboliza destul de exact una dintre temele cele mai tulburatoare, mai profunde si mai dureroase ale intregii sale creatii plastice: regele ajuns un biet batran decrepit, regele nebun devenit propriul sau bufon.
Avand in vedere perioada in care magistralul sau proiect a prins forma – incepand din anul 1985 –, se poate spune ca acesta a reprezentat si un act de curaj din partea artistului, care nu a ezitat sa realizeze o disectie („vivisectie plastica”!) a epocii respective, cand cultul personalitatii era pregnant, acea monstruoasa constructie la care au contribuit din plin, scriitori si artisti plastici. Caci regele din tablourile lui Corneliu Baba nu este o persoana anume, ci un personaj, un gen de efigie a ideii de putere care mutileaza fiinta umana pana la dezumanizare si distrugere ireversibila.
Puterea care imbolnaveste mintea, spiritul si interrelationarea dezastruoasa cu tot ce inseamna lumea civilizata, aceasta poate fi starea suveranului con-siderat candva „unsul lui Dumnezeu” pe pamant, dar cazut din iluzoriile sale inalturi in nisipurile miscatoare ale existentei repede trecatoare.
O stare ce poate fi numita, foarte posibil fara teama de a gresi, cu sintagma: „patologia puterii”. In acest stadiu, transfigurarea-desfigurarea trupeasca ramane doar simbolul imediat vizibil al caderii, esenta si alunecarea alegorica spre neant petrecandu-se in interiorul personajului.
Viziunea artistului roman evoca, in stilul sau perfect definit, perspectiva unuia dintre artistii plastici pe care i-a declarat model al sau (alaturi de El Greco, Van Gogh, Grigorescu si Tonitza) – Francisco Goya, autorul „Capriciilor” ori poate si mai semnificativ in contextul de fata, al asa-numitelor „Picturi negre”, dintre care se detaseaza terifiantul „Saturn devorandu-si propriul fiu”.
La regele lui Corneliu Baba nu vorbim insa despre obsesia maladiva a puterii ori despre teama extrema ca si-ar putea-o pierde, ci efectiv despre ratacirea fizica a unui individ uman care are, de fapt, in primul rand, mintile ratacite. Ceea ce, prin extensie, evoca acea apetenta pentru detinerea puterii supreme asupra semenilor, pana dincolo de capatul vietii si al lumii.
Este dificil de spus daca pictorul a fost fascinat sau oripilat de una dintre imaginile definitorii ale conditiei umane, regasita in feluritele ipostaze ale „regelui nebun”, pe care il transforma astfel in postura tragica, evocatoare a vorbelor Ecclesiastului: „(…) totul este desertaciune si goana dupa vant”.
Cert este ca pana si in variatiunile temei, Corneliu Baba introduce sugestii de ordin figurativ, cromatic, decorativ ori accesorii, care par a ne tine o lectie de etica si modestie, de piosenie si resemnare in fata adevarului nemasluit. Regele nu poarta intotdeauna coroana ce-i indica statutul oficial, dar iluzoriu de muritor. Atunci cand nu se afla cazut in postura unei ultime rugaciuni (o varianta il prezinta chiar lipsit de vesminte si insemne), regele nu merge, ci se furiseaza intr-un decor nedefinit, poate pe langa ziduri mucegaite, poate sunt peretii intunecati ai unui tunel, poate falduri de negura dintre taramuri necunoscute.
Ocazional, singurul insotitor al regelui nebun este un caine – fie o compa-ratie directa intre conditia pierduta a marelui suveran si cea umila a unui animal slujitor al omului decazut, fie o ultima dovada de credinta, care insa nu vine din partea omului…
Probabil ca, in zilele sale de pe urma, artistul Corneliu Baba ar fi descoperit sensul translucid al vietii noastre pamantesti, sugerat de picturile sale din aceasta perioada.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii