„Pictura mea este autobiografica. Eu imi povestesc viata. Viata mea este exemplara, pentru ca este universala. Ea povesteste, de asemenea, reveriile primitive in forma si in timpul lor.” – marturisea Victor Brauner in 1962, cu mai putin de patru ani inainte de moartea sa nedrept de grabita, la varsta de 63 de ani. El accentueaza astfel un adevar infinit mai profund decat o pot face cuvintele rostite sau scrise.
O premonitie autobiografica
Cei familiarizati macar putin cu tot ce inseamna Victor Brauner cunosc intamplarea halucinanta care a venit, de fapt, sa confirme o intuitie (premonitie?) mai veche a acestuia. In anul 1931, el a pictat celebrul „Autoportret cu ochiul scos”, imagine reluata ulterior in mod obsesiv, in numeroase alte lucrari, plasata in contexte diferite. Nu mai putin tulburator este si faptul ca, tot ante factum, artistul a prelucrat o fotografie in care apare alaturi de Ilarie Voronca, intr-un spatiu public, intr-o postura absolut comuna si fireasca. Pe aceasta imagine reala, Victor Brauner a intervenit cu cateva linii si contururi in tus, dar numai asupra persoanei sale. Astfel, ochiul stang apare ca fiind scos/scurs, iar picioarele cumva schilodite. Din pacate, primul aspect al asa-zisei premonitii avea sa se implineasca dupa cativa ani, dar din fericire, al doilea, nu. Concret, in dupa-amiaza zilei de 27 august 1938, in atelierul din Paris al pictoritei si poetei Remedio Varo s-a baut alcool si s-a fumat opiu; cu exceptia, se spune, a gazdei si a lui Brauner. Totusi, pe acest fond, s-a iscat o disputa aprinsa intre doi dintre cei prezenti – Esteban Francés si Óscar Domínguez. Victor Brauner a incercat sa aplaneze conflictul, aparandu-l pe Esteban, insa a fost lovit in ochiul stang cu un pahar aruncat de Dominguez, ochi pe care si l-a pierdut definitiv. La fel ca in lucrarile sale premonitorii…
Sic transit gloria mundi…
Oniricul, ludicul ce intregeste fiinta adultului, evadarile in abstract nu alcatuiesc decat o parte din noi. Si, oricat de fierbinte ne-am dori cu totul altceva, suntem obligati sa traim in, din si pentru ceea ce numim istorie. Desigur, artistul nostru nu a facut exceptie de la aceasta axioma a matematicii umane. A stiut insa ca, incatusat fiind in prezentul sau, sa isi exprime in maniera artistica si revolta, si intuitiile, si nazuintele in raport cu aceasta istorie traita. Ca etnic evreu, cu certitudine a simtit cumplit de dureros jungherul caruia nenumarati semeni ai sai i-au cazut victime, iar tabloul „Balaurul”, de un suprarealism aproape feroce, stigmatizeaza nu doar nazismul cu toate ororile lui, ci in general razboiul, acest nesatios devorator de suflete, de vieti, de civilizatii.
Victor Brauner gaseste insa resurse, mai mult decat surprinzator, daca ne gandim la contextual tragic, spre a-si pune in valoare si acel umor nativ la care se referea Jean Bouret. De fapt, referindu-ne concret la portretul lui Hitler pictat in 1934 (o alta premonitie, de data aceasta nu legata de destinul personal, ci de cel colectiv?), ar trebui sa spunem ca artistul sugereaza o satira, o caricaturizare prin mutilarea figurativa a chipului dictatorului, insa astfel exorcizeaza raul reprezentat de acesta.
Nu acelasi lucru se poate afirma in situatiile reprezentarii fortei fizice brute care distruge, spulbera tot ce atinge, prin imaginea focului nimicitor, a pumnului si chiar a svasticii – altfel simbol spiritual multimilenar, dar transformat in chip monstruos de nazisti in semn al mortii. Numai ca latura luminoasa a lucrurilor si a fiintelor lumii nu poate fi aruncata in bezna.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii