Pe 14 august 1953, un avion de mici dimensiuni care se pregatea de aterizare pe Aeroportul Teller de pe Peninsula Seward (Alaska), a fost rasturnat de o rafala puternica de vant.
In urma accidentului, unul dintre ocupantii aparatului de zbor a suferit lovituri grave in zona picioarelor, ramanand pe viata inapt sa le mai foloseasca normal.
Barbatul eschimos, membru al populatiei Iñupiaq, se numea James Kivetoruk Moses si avea 50 de ani. Nu mai putea sa umble, sa vaneze, insa pastrase in el o deprindere mai rar intalnita la oamenii care traiesc in taramurile zapezilor eterne ale acestui capat de lume, desenul si pictura.
Drama traita l-a ajutat pe Kivetoruk sa se regaseasca, sa apuce pe drumul cel drept harazit fiintei sale, un drum al descoperirii frumusetilor si adevarurilor lumii prin intermediul artei.
Pana la implinirea jumatatii de veac de viata, a cunoscut toate bucuriile si incercarile existentei oamenilor izolati in taramurile inghetate, unde o raza de soare, un fir de iarba si insasi hrana cea de toate zilele aduc negresit zambete pe fetele tuturor prin simplul fapt ca sunt acolo.
Dupa trecerea violenta in urmatoarea etapa, toate acele experiente au capatat noi infatisari in sufletul sau, iesind astfel intr-o lumina oarecum bizara catre lume, din memoria si din noul mod de intelegere si de exprimare descoperit de Kivetoruk.
Reflectarea interioara a dramei trupului material a fost insa amplificata pas cu pas si in anii care au urmat, in special prin pierderea celor cinci copii. Intr-un asemenea context si chinuit de numeroase interventii chirurgicale si accidente vasculare cerebrale, s-a refugiat in arta sa si a supravietuit prin ea.
James Kivetoruk Moses a creat vreme de trei decenii, pana cu putin timp inainte sa plece in lumea spiritelor. Octogenarul s-a oprit din pictat dupa moartea ultimului fiu, dar in 1982, a luat din nou creionul si suportul de carton. Era imobilizat la pat in spitalul Nome, cand s-a schitat pe sine ca pe un tanar plin de forta si vitalitate.
Acest ultim portret a ramas un suvenir de familie, nu de vanzare, asa cum se intamplase pana atunci cu sute de lucrari ale sale. Iar daca am cauta sa descoperim un secret al succesului de care s-au bucurat acestea, „atipicul” artist eschimos l-a exprimat simplu, in doar cateva cuvinte „Tinerii incearca sa devina artisti. Ei sunt talentati, deseneaza foarte bine, pentru ca au facut asta la scoala. Dar sunt lipsiti de experienta. Nu stiu nimic despre viata.”
In privinta interpretarii lucrarilor lui Kivetoruk, un element este unanim acceptat, ele se incadreaza in ceea ce se numeste arta naiva. Dincolo de dramatica trecere peste varsta de 50 de ani, el a scos amintiri din sertarul memoriei si le-a reprodus prin arta, cladind astfel si recladind aproape fara oprire lumea din care a facut parte si el.
Artistul Kivetoruk comunica prin intermediul abilitatilor si atributelor vanatorului de foci si ursi albi si ale pescarului, capul de familie priceput in a folosi pusca si harponul, arcul cu sageti si undita, comunica prin iubirea de natura si truda crescatorului de reni si caini de sanie, prin pragmatismul vanzatorului de blanuri, dar si prin riscante incursiuni in universul lumilor samanice ori prin bucuria naturala de a-si imparti existenta cu femeia lui si cu oamenii din jur.
Ca exprimare artistica, coboara spre esentele micului Cosmos alb ce intruchipeaza scena vietii lui si a generatiilor de traitori in vesnicia zapezilor Nordului, de unde culege nuante cromatice absente la majoritatea pictorilor naivi de aceeasi factura si inspiratie.
Albul diluvian care aproape sufoca privitorul devine pe alocuri doar vremelnicul suport al dovezilor ca viata si moartea exista laolalta, in acelasi creuzet al timpului. Rosul sangelui scurs pe zapada din animalul vanat pentru hrana nu doare si nu striga, fiindca el perpetueaza ideea de existenta neintrerupta, ca un paradox inevitabil al legilor Universului.
Iar daca in mai multe tablouri autorul, coplesit de maretia salbaticiei lumii gheturilor, pare ca se pleaca in fata ursului alb ridicat imperial pentru a domina tot ce se afla pana la orizont, ochiul nevazut ce cuprinde toate acestea pentru eternitate dovedeste ca omul este cel capabil sa asigure autoritatea asupra unei lumi mereu dinamice.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii