Artistul american Michael Parkes (n. 1944, în Missouri) s-a nascut cu grupa de sânge a rebelilor si sansa carierei sale s-a numit miscarea hippy. Anii 60 l-au prins în înflacararea lor contestatara la o vârsta la care a fi „neodecadent” putea fi rampa spre glorie sau marginalizare. Nascut în 1944, Parkes s-a înregimentat entuziasmului tinerilor „contra” de atunci, devenind un artist al generatiei hippy care priveste si spre profunzimile protestului. Absolvent al unei universitati de arta din Kansas, el calatoreste în India pentru a respira la fata locului miresmele tantrismului si cabalei, pentru a se „însori” la umbra unui guru si, finalmente, pentru a întelege cum de universul mare este armonios, iar cel al propriei persoane este disarmonios. Dar, dincolo de studiile filosofice ale pictorului si gravorului Parkes, rebelul reuseste sa iasa din labirintul angoaselor sale descoperindu-si un ultracontestat înaintas.
Era vorba despre un clasic decadent al secolului XIX, artistul Belgian Félicien Rops (1833-1898). Acesta a fost dedicat totalmente nudului feminin – uneori cu nuante erotice stridente si chiar satanice –, pe care-l imagineaza la granita dintre caricatura si noblete. Rops a facut parte din decandenta cea mai feroce a francofonilor, fiind si membru al celebrului grup de furiosi denumit „Cei 20”. E suficient, în acest context, sa amintim ca belgianul a fost unul dintre marii ilustratori ai lui Baudelaire, un alt „pus la colt” din cauza femeilor sale din insula Lesbos. Si nu putea exista un omagiu mai consistent si mai duios pentru repudiatul Félicien Rops decât existenta unui continuator care-i recunoaste importanta ideilor prin opera sa. Numai ca americanul, contemporan noua, s-a inspirat nu numai din tema femeii ca expresie perfida a lui Satan, ci si din nuantele fantasticului din opera unui scriitor din care s-au „adapat” decadentii clasici, si anume Edgar Allan Poe.
Lucrarea cea mai edificatoare a lui Rops se intituleaza „Pornocratie” si ne înfatiseaza un nud de femeie cu accesorii de prostituata de lux, care duce în lesa un… porc. Ea este leagata la ochi pentru a nu vedea îngerii ce-i dau târcoale. Aceeasi femeie cu vadite tendinte dominatoare întâlnim si-n opera lui Parkes, numai ca pare mai putin dedicata ispitelor diabolice si mai preocupata de puterile sale magice. Si ce alt rol mai potrivit pentru numere de magie exista, decât acela de dresoare.
Femeia-nud din imageria lui Michael Parkes dirijeaza cu delicatete si fermitate atât fiintele din preajma ei – animale sau oameni –, cât si universal însusi, întrucât gravitatia îi pare doar un moft inventat de o minte prafuita. Zâna artistului – ale carei forme aduc aminte de arta pop a generatiei hippy – poate arunca un lasou în eter si poate face o balerina sa evolueze pe frânghia suspendata; ea îmblânzeste un pseudominotaur citindu-i povesti. Ea pluteste si învata lebedele sa zboare, picteaza masti pentru amuzamentul unui leopard si pozeaza pentru un pictor-vrajitor jucându-se cu maimuta-asistent.
Si, nu în ultimul rând, artistul îi aduce un omagiu indirect lui Baudelaire, gândindu-se la înaintasul sau Félicien Rops, pictând un cuplu de femei tinere si sfioase, dintre care una se pregateste sa devina mama, asadar incompatibile, aparent, cu faima mult hulitei insule Lesbos… Este, poate, ultimul dinte pe care memoria unui decadent îl înfige în marul rascopt al pudibonderiei.
PAUL IOAN
Comentarii