Trebuie sa recunoasteti ca le-am facut pe toate: am trezit din somn si letargie câinii închisi în subsolul institutului Parhon de pe strada Pietatii, de fiecare data când ma întorceam de la scoala elementara de pe strada Caderea Bastiliei; am fugarit mâtele nebune si am aruncat cu calimari pline dupa cotoii cuprinsi de calduri care-si chemau fâtele dupa coltul blocului gri de pe strada Amurgului; am cântat la ghitara melodiile adolescentei mele în fata casei care avea sa fie demolata, lunga ca un grajd în care stateau ghemuiti, înfrigurati si speriati de ziua de mâine, parintii mei, pe strada Apusului; când pasii ma aduc în dreptul casei care nu mai exista decât în imaginatia mea, fac cu mâna femeii de la etajul trei al blocului din panouri prefabricate de beton fara vreun scop anume si poate de asta ea îmi scoate limba, o limba violeta care tradeaza fiinta ghemuita si înfrigurata care cândva am fost si eu; am asistat la prinderea câinilor vagabonzi de niste hingheri mânati de la spate de câtiva banuti pe care voiau sa-i puna victoriosi pe masa de lemn a unor sotii sleampete si grase care ascultau teatru la microfon pe strada Povernei, acea strada scurta care dadea în strada Pietatii; patrunsi de pietatea strazii, hingherii coborau linistiti din camionul lor închis la culoare, îsi pregateau latul în capul prajinei de lemn si încolteau câinele, care deseori apartinea cuiva, si scapase din curte si hoinarea fara capatâi pe strazile Bucurestiului; am cheltuit banii de pâine pe bilete de film la cinematograful Patria de pe bulevardul Ana Ipatescu si pentru asta am mâncat o bataie sanatoasa de la taica-meu care ma asteptase toata dupa-amiaza aceea de sâmbata cu ciorba în fata, care între timp se si racise (de aia nu-mi place nici azi ciorba reîncalzita); am calcat în picioare furnicile care alergau cu firimitura de pâine din sandvisul meu cu unt si brânza înspre musuroiul lor de la radacina copacului secular din spatele spitalului de copii Grigore Alexandrescu; m-am îmbolnavit si am cunoscut viata de spital, mai întâi la spitalul de copii Grigore Alexandrescu unde m-a prins si prima eclipsa totala de soare din viata mea, era prin 1961, apoi în alte spitale unde am cunoscut nu doar suferinta, ci si moartea care nu alege si care nu are mila; am suferit alaturi de prima fata care a plâns pentru mine si de atunci n-am mai trait acest sentiment unic, mai frumos decât primul sarut, decât prima zi de scoala, decât parcul Cismigiu; am facut doi copii nu de teama de a nu fi singur pe aceasta lume, cât mai degraba sa stiu ca exista cineva care seamana cu mine; pentru câteva clipe am iubit si am urât asa cum nu-i sta bine unui om cu suflet, eram tânar si poate ceva din aceasta vina o sa-mi fie iertata; am calatorit prin tara nu atât de mult încât sa ma îndragostesc definitiv de un loc anume si prin strainatate, nu îndeajuns de convins ca as putea gasi un loc fara seaman; mi-am ars primii douazeci de ani ai vietii cu aceeasi bricheta cu care mi-am aprins mai târziu tigarile preferate; tot ce am facut dupa cea mai frumoasa vârsta a omului nici nu mai conteaza: câteva tâmpenii, câteva lucruri marunte, câteva suturi date unor situatii imprevizibile, câtorva zile care ar fi trebuit sa însemne ceva pentru mine si n-au însemnat. Clipe, vorbe si atât.
Trebuie sa recunoasteti ca le-am facut pe toate: am trezit din somn si letargie câinii închisi în subsolul institutului Parhon de pe strada Pietatii, de fiecare data când ma întorceam de la scoala elementara de pe strada Caderea Bastiliei; am fugarit mâtele nebune si am aruncat cu calimari pline dupa cotoii cuprinsi de calduri care-si chemau fâtele dupa coltul blocului gri de pe strada Amurgului; am cântat la ghitara melodiile adolescentei mele în fata casei care avea sa fie demolata, lunga ca un grajd în care stateau ghemuiti, înfrigurati si speriati de ziua de mâine, parintii mei, pe strada Apusului; când pasii ma aduc în dreptul casei care nu mai exista decât în imaginatia mea, fac cu mâna femeii de la etajul trei al blocului din panouri prefabricate de beton fara vreun scop anume si poate de asta ea îmi scoate limba, o limba violeta care tradeaza fiinta ghemuita si înfrigurata care cândva am fost si eu; am asistat la prinderea câinilor vagabonzi de niste hingheri mânati de la spate de câtiva banuti pe care voiau sa-i puna victoriosi pe masa de lemn a unor sotii sleampete si grase care ascultau teatru la microfon pe strada Povernei, acea strada scurta care dadea în strada Pietatii; patrunsi de pietatea strazii, hingherii coborau linistiti din camionul lor închis la culoare, îsi pregateau latul în capul prajinei de lemn si încolteau câinele, care deseori apartinea cuiva, si scapase din curte si hoinarea fara capatâi pe strazile Bucurestiului; am cheltuit banii de pâine pe bilete de film la cinematograful Patria de pe bulevardul Ana Ipatescu si pentru asta am mâncat o bataie sanatoasa de la taica-meu care ma asteptase toata dupa-amiaza aceea de sâmbata cu ciorba în fata, care între timp se si racise (de aia nu-mi place nici azi ciorba reîncalzita); am calcat în picioare furnicile care alergau cu firimitura de pâine din sandvisul meu cu unt si brânza înspre musuroiul lor de la radacina copacului secular din spatele spitalului de copii Grigore Alexandrescu; m-am îmbolnavit si am cunoscut viata de spital, mai întâi la spitalul de copii Grigore Alexandrescu unde m-a prins si prima eclipsa totala de soare din viata mea, era prin 1961, apoi în alte spitale unde am cunoscut nu doar suferinta, ci si moartea care nu alege si care nu are mila; am suferit alaturi de prima fata care a plâns pentru mine si de atunci n-am mai trait acest sentiment unic, mai frumos decât primul sarut, decât prima zi de scoala, decât parcul Cismigiu; am facut doi copii nu de teama de a nu fi singur pe aceasta lume, cât mai degraba sa stiu ca exista cineva care seamana cu mine; pentru câteva clipe am iubit si am urât asa cum nu-i sta bine unui om cu suflet, eram tânar si poate ceva din aceasta vina o sa-mi fie iertata; am calatorit prin tara nu atât de mult încât sa ma îndragostesc definitiv de un loc anume si prin strainatate, nu îndeajuns de convins ca as putea gasi un loc fara seaman; mi-am ars primii douazeci de ani ai vietii cu aceeasi bricheta cu care mi-am aprins mai târziu tigarile preferate; tot ce am facut dupa cea mai frumoasa vârsta a omului nici nu mai conteaza: câteva tâmpenii, câteva lucruri marunte, câteva suturi date unor situatii imprevizibile, câtorva zile care ar fi trebuit sa însemne ceva pentru mine si n-au însemnat. Clipe, vorbe si atât. De aceea, astazi am hotarât sa plec în exil, în singurul exil din care nimic nu ma mai poate nimeni aduce înapoi. Nu în acel exil în care s-au retras poetii pentru a trai mai bine, nu acel exil din care s-au întors mai tristi. Ci in acel exil fara întoarcere, locul unde nu voi întâlni decât povestile cele mai adevarate traite vreodata: EXILUL MEU INTERIOR.
Manastirea Probota
Aflata în judetul Suceava, în localitatea al carui nume îl poarta, Manastirea...
Comentarii