Este fermecatoare, adorabila, rascolitoare, dar n-a vazut-o nimeni. Iata o definitie a muzei care se potriveste cel mai bine cu ceea ce pictura si gravura ne-au sugerat de-a lungul secolelor în care au încercat sa ni le înfatiseze. Si asta pentru ca, „rasfoind” colectiile particulare si operele maestrilor, nu am gasit decat o imagine aproape sablonizata a muzelor: tinere femei cu trupuri de zeite si cu vesminte vaporoase, în ipostaze ce aduc aminte de menirea lor de inspiratoare pentru artisti, dar întotdeauna… singure. Unde sunt cei care ar trebui sa profite de prezenta lor divina?
Solitudinea profunda în care se zbat neputincioase muzele (atat în arta picturii, cat si-n sculptura) este, sa recunoastem, paradoxala. Caci, daca nu le savureaza nici un artist cantecele, dansul, versurile si învataturile, atunci cum îsi mai exercita menirea cu care au fost harazite de zei? Din cauza acestei contradictii, o muza poate arata „oricum”, numai frumoasa si talentata sa fie.
Un alt izvor al acestei inadvertente este însasi originea lor. Sunt fiicele lui Zeus (si atunci sunt noua), or ale lui Pierus (si se reduc la sapte), cat despre mame, licitatia este deschisa. Pedigriul lor depinde exclusiv de autor, de la Hesiod (sec.VII î.Ch.) si pana la Pausanias (sec.II d.Ch.). E prea apetisant subiectul pentru a se instala o uniformitate a identitatii lor. Absenta misterului le-ar afecta faima.
De ce nu sunt reprezentate muzele în prezenta beneficiarilor farmecului lor? Majoritatea covarsitoare a lucrarilor le situeaza într-un peisaj bucolic, fie toate noua, fie grupate dupa doua-trei, dupa criterii alunecoase. Cu alte cuvinte, maestrii picturi, de la Renastere si baroc si pana la neoclasicism, le plaseaza în mijlocul naturii, într-o poiana izolata unde barbatul care ar vrea sa le absoarba splendoarea talentului, ar trebui sa se furiseze ca un intrus si sa le pandeasca rabdator clipele în care se decid sa cante, sa danseze, sa recite, sa citeasca bolta cereasca sau sa înalte imnuri eroilor…
Fara voia lor, marii pictori ai lumii încremenesc muzele în solitudine, cand, de fapt, ele ar trebui sa faca vizite inoportune celor haraziti sa le vada, sa le simta prezenta. Asadar, daca ne-am lua ad litteram dupa reprezentarea lor picturala, muzele sunt doar o amagire. Poetii, prozatorii, compozitorii, dramaturgii, coregrafii, astronomii traiesc doar cu închipuirea unei surse de inspiratii, caci sursele geniului lor creator se ascund ca bobul de roua cand da soarele.
O trezire la realitate din acest vis frumos ne-a fost propusa de Platon, înca din secolul IV î.Ch. El a „descoperit” o a zecea muza în persoana primei poetese a lumii, „dubioasa” Sappho din insula Lesbos. Iar disperarea de a concretiza macar o muza a continuat si, dupa Renastere, a aparut o avalansa numita „a zecea muza”, din care faceau parte, printre altele, poetesele Juana Ines de la Cruz (Mexic), Anne Bradstreet (Anglia) si Energeia (inventata de poetul Gabrielle D'Anunzzio, unul din mentorii lui Mussolini).
Muzele sunt printre noi, dar abilitatea de a le descoperi este rarisima. O demonstreaza si maestrul Gustave Courbet în „Atelierul pictorului”, unde o femeie nuda pozeaza pictorului, într-o sala plina cu o multime pestrita. Doar artistul o remarca… Mai aproape de zilele noastre, gravorul american Grant Silverstein a scandalizat publicul prin lucrarea „Convocarea muzelor” (1996), în care tinerele vaporoase trag o betie pe cinste, asa, ca între fete. Deci sunt umane, sunt printre noi, poate si-n tramvai; ele întotdeauna coboara la prima, sa nu le ranesti cu privirea.
PAUL IOAN
Comentarii