In istoria picturii universale, Suprarealismul reprezinta o pagina cu totul aparte, si nu doar din considerente artistice. Unul dintre elementele sale definitorii, care insa genereaza o legatura directa si solida cu fiecare dintre noi – fie ca agream stilul si intelegem mesajul, fie ca nu – il reprezinta componenta psihologica.
Pictorul suprarealist creeaza arta, dar mai intai „coboara” in adancurile cele mai ascunse ale fiintei umane, pe care le cerceteaza discret ori agresiv, le diseca nemilos si le imblanzeste, sapa transee, modifica reliefurile interioare…
Francezul Yves Tanguy s-a priceput de minune sa faca aceasta, dar traseul sau in arta plastica nu a fost unul – sa spunem – predestinat acesteia, prin formatia profesionala el fiind de fapt marinar, oarecum intr-o traditie de familie: tatal sau a fost ofiter in Marina Nationala. Avea 23 de ani cand inevitabilul declic s-a produs, Tanguy fiind puternic impresionat de intalnirea intima cu opera altui mare suprarealist, deja consacrat la momentul respectiv, Giorgio de Chirico.
Astfel, a devenit un gen de soldat disciplinat, in slujba importantului curent al inceputului de secol XX, respectand cu sfintenie celebra deviza a „rebelilor” din Montparnasse – „La beauté nait de l’inattendu”.
Eliberarea spiritului prin asezarea in prima linie a inconstientului si utilizarea din plin a artileriei grele furnizate de imaginar, pictorul francez a patruns ca un explorator temerar in spatiul eteric al viselor, in amintirile resuscitate din copilarie, dar si in starile constiintei modificate.
Din fabuloasa si tulburatoarea opera a lui Yves Tanguy, am ales pentru un scurt comentariu tabloul intitulat „Day of Inertia” (in franceza – „Jour de lenteur”, care s-ar putea traduce prin „Ziua de liniste” sau „O zi a nemiscarii”), pictat in anul 1937 si aflat in prezent la Centrul Cultural „Georges-Pompidou” din Paris.
Vorbim despre o adevarata actiune „subversiva” fata de codurile traditionale ale picturii. Imaginea evoca un peisaj, care in mod traditional se desfasoara si se citeste pe orizontala. Numai ca decorul, daca il putem considera astfel, este reprezentat de un camp deschis, o nemarginire care indica explicit ca discursul artistic se extinde oricat de mult (si) dincolo de marginile tabloului in sine. Totusi, autorul stabileste si cateva repere precise. O linie a orizontului (atentie: nu linia orizontului!) incearca sa plaseze privitorul pe coordonate intrucatva linistitoare, in contextul nelinistitor al imersiunii lui intr-un desert al fiintei. In plus, „cititorului” avizat al acestei compozitii i se ofera sansa de a scapa de teroarea visului si a asteptarii, prin asa-numitele „linii de fuga”. Desigur, niste carari imaginare, care converg cu toata forta exact catre centrul energetic al imaginii. Pur si simplu, trebuie sa impartim tabloul in doua, pe orizontala si pe verticala, proces imaginar din care rezulta, firesc, o cruce. Iar centrul la care am facut referire il constituie chiar mijlocul acesteia.
Tanguy ne cufunda intr-un fals peisaj, unde nu gasim nimic din ce-am putea recunoaste. Si el nu ne ajuta absolut deloc, in sensul ca nu ne sugereaza o „cheie” de lectura, in fond refuzand orice poveste. Orice referire la o realitate, fie ea si schitata in graba, este contrabalansata prin insasi incertitudinea emanata de aceasta reprezentare. Nimic nu poate fi definit, nimic nu este tangibil. La fel ca intr-un vis.
Mai departe, nu trebuie sa ignoram titlul lucrarii, care nu evoca nicidecum un peisaj, ci timpul. Un timp flexibil, ce se poate lungi la nesfarsit, la fel ca liniile de fond ale acestei imagini, intinse ele insele dincolo de rama tabloului. Ceea ce artistul ne pune in fata nu este ceva nici mineral, nici gazos, desi formele par mai degraba eterice. El evoca mai mult un tarm, ale carui culori nedefinite, supraexpuse unei lumini vii, nu se descopera decat printr-un joc ocult.
Regulile jocului sunt impuse fara drept de apel de Tanguy insusi, acesta scotand cumva din ecuatie chiar privirea noastra. Altfel spus, el nu ne cere sa ii contemplam creatia, ci sa inchidem ochii, pentru a vedea sub pleoape ceea ce a vazut el atunci cand a pictat tabloul.
E un demers specific suprarealismului de calitate superioara, daca ne este ingaduit sa ne exprimam astfel; senzatia de dilatare a timpului, in general de scurta durata, un mic univers ireal, in cadrul caruia inconstientul se joaca cu raportarea noastra la rigorile stabilite in legatura cu clasica curgere a timpului, pe care insa ni-l interzice. Un fel de provocare: Vrei sa te joci? Foarte bine, dar iti iau chiar acum jucariile. Fa-o!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii