Prima miscare nonconformista a picturii secolului XIX a fost curentul Pre-raphaelist dezvoltat in Anglia din anul 1848. A fost prima lovitura data clasicismului si "tezelor invechite" care erau promovate prin mai toate Academiile de arta din Europa. Tineri artisti englezi precum William Hunt, John Millais si Dante Gabriel Rossetti (care impreuna cu altii formau Fratia Pre-raphaelita) faceau o mutare aparent paradoxala: ei voiau sa invioreze exprimarea plastica intorcandu-se in timp, in epoca medievala din perioada lui Raphael si Michelangelo, dar cu mijloace de exprimare moderne. "Fratia" sustinea ca tot ceea ce a urmat dupa Raphael, si in special manierismul (Tintoretto, Cellini, Arcimboldo etc.) au "falsificat" arta.
Ca orice curent avangardist, Pre-raphaelistii au fost intampinati cu ostilitate de catre academicieni si de multi critici conservatori. Ba chiar s-au iscat scandaluri de mare anvergura, asa cum s-a intamplat cu lucrarea "Christ in casa sa" a lui Millais. Insusi Charles Dickens a considerat-o blasfemie, spunand ca autorul a imaginat un grup de "alcoolici" intr-un atelier saracacios de tamplarie… In aceasta atmosfera neprielnica, stilul novator a fost adoptat peste decenii de catre delicatul si liricul pictor John William Waterhouse (1849-1917), un poet al trairilor intime ale femeii, pe care a vazut-o ca pe o bijuterie a naturii intorcandu-se in natura pentru a o innobila.
Temele principale ale rafinatului Waterhouse au fost aproape in exclusivitate preluate din legendele romantice ale Evului Mediu si din mitologie. Printre acestea sunt povestea nefericita de dragoste dintre Elaine din Astolat pentru Loncelot (in cadrul mitului regelui Arthur), drama Ofeliei lovite de intransigenta printului Hamlet si altele. Poate ca astazi am putea considera subiectele lui Waterhouse drept siropoase si menite sa topeasca doar sufletele cele mai sensibile. Dar modul subtil in care artistul a imortalizat suferinta omeneasca a femeii tinere a fost unul care i-a adus faima si recunoastere (destul de tarzie) pentru decorurile naturale exceptional de placute (din punct de vedere cromatic si al detaliilor) in care si-a plasat personajele feminine. Un aspect deloc de neglijat este cel al redarii frumusetii trupului feminin fara ca acesta sa fie prezentat in circumstante erotice. Erotismul putea fi daunator pentru temele abordate, iar nudurile ar fi aruncat in banalitate framantarile sufletesti legate de sentimentul de iubire.
John Waterhouse face parte din categoria acelor pictori care se ataseaza puternic de temele preferate, revenind de-a lungul carierei asupra lor si realizand ipostaze noi ale aceluiasi subiect. Asa s-a intamplat cu povestea Ofeliei, a carei plutire agonizanta pe apa raului l-a determinat sa numeasca una din variante "Sirena". Sa nu uitam ca el a creat in plina epoca victoriana (cand moralitatea severa nu admitea exceptii). Tinerele fete ale lui Waterhouse poarta voaluri care le acopera sanii si coapsele, dar nu le ascunde perfectiunea corpului… In cele din urma, Waterhouse a fost acceptat in Academia regala de arta (1895). El a lucrat in acelasi stil "avangardist si invechit" pana la moarte – in anul 1915, de cancer -, desi in jurul sau noii avangardisti propagau impresionismul, postimpresionismul, cubismul si fovismul, curente departe de delicatetea unui romantic incurabil asa cum a fost John William Waterhouse.
PAUL IOAN
Comentarii