Trei sferturi de veac au trecut de cand a aparut in lumea artei moderne o pictura tulburatoare, considerata una dintre capodoperele genului din ultima suta de ani: tabloul Christina’s World („Lumea Christinei”), realizat in 1948.
Despre autorul sau, Andrew Newell Wyeth, pictor american realist din Pennsylvania, publicul european nu are foarte multe cunostinte, un segment din biografia sa sapand in schimb urme adanci in intreaga lui creatie. Iar Christina Olson a fost simbolul pentru o „intersectare” a mai multor destine, intre care si al lui, intamplare ce a lasat in urma o opera de arta unica in felul ei.
In 1937, la numai 20 de ani, Andrew Wyeth era deja un pictor consacrat, desi publicul si criticii nu erau entuziasmati de creatiile sale.
Stimulat de cei din familie, a mers mai departe pe acest drum, calauzit poate de un instinct aparte si de o inspiratie ce ii dubla in mod armonios talentul incontestabil. Iar soarta l-a propulsat intr-un concurs de imprejurari din care a luat nastere impresionanta „lume a Christinei”.
La aniversarea a 22 de ani, tanarul a mers in Maine, la un vechi prieten, unde a cunoscut-o pe Betsy James, o copila de 17 ani care avea sa-i devina sotie dupa numai cateva luni. Aceasta avea sa joace un rol important si in destinul artistic al lui Wyeth. Ea i-a propus sa-i viziteze pe vechii sai prieteni din Cushing, fratii Alvaro si Anna Christina Olson, care ulterior le-au devenit vecini, iar femeia, principala muza a pictorului. Un studiu asupra intregii sale activitati a relevat faptul ca aproape 300 de desene, acuarele si picturi au drept subiect familia si ferma Olson.
Tabloul „Lumea Christinei” este un element de referinta pentru arta americana a mijlocului de secol XX, aflata intr-o cautare de repere solide in contextul universalitatii. Aparent, avem de-a face cu o imagine foarte simpla, realista, lipsita de sugestii agresive ori provocatoare, dar tocmai aici se afla „cheia” mesajului artistic. In cadrul campestru linistit al unui lan de grau in parte cosit, o femeie pare ca trezita dintr-o odihna placuta in linistea atemporala a naturii, pentru a privi spre ferma profilata la orizont. Nu i se vede chipul, iar trupul ii este intors catre cladirea masiva, ca atrasa de ceva ce o ingrijoreaza sau o face curioasa. Este insa numai o aparenta.
In realitate, Anna Christina Olson, care avea 46 de ani cand a cunoscut-o pictorul, suferea de boala Charcot-Marie Tooth, care provoaca slabiciune la nivelul muschilor picioarelor, perturba miscarea si coordonarea degetelor, mainilor, a incheieturilor si limbii. Din acest motiv, a fost imobilizata de la brau in jos si deseori se misca in jurul proprietatii ei pur si simplu tarandu-se. Este si postura in care a surprins-o artistul, intr-o viziune cu totul speciala, ce dovedeste ca era si un foarte bun psiholog, patrunzand in profunzimile fiintei personajului sau. Lumea Christinei inseamna un mic univers domestic, foarte simplu si totodata care provoaca o cautare asidua dincolo de vederea noastra marginita.
Un camp ce poarta urmele activitatii unor oameni care nu se mai afla acolo, o ferma ale carei constructii intrerup aproape brutal linia blanda a orizontului – atat putem vedea in imagine. Esentialul se afla insa in ceea ce nu se vede.
Pedeapsa divina capata aici dimensiuni cu atat mai semnificative si mai dureroase, cu cat ea supune la suferinta vietii de muritor o femeie aleasa, dar aleasa pentru a patimi in numele semenilor. Ea isi releva pornirea fireasca de a se ridica deasupra conditiei de om, pentru a deslusi tainele ascunse dincolo de linia orizontului.
Din pictura lui Wyeth nu transpare nici revolta, nici compasiune, ci acea tanguire nesfarsita a fiintei umane care isi cauta zadarnic visul spulberat la inceputuri, taramul pierdut al unui miracol ce inca palpaie in sangerarea ultimelor sperante de mantuire.
Suprapusa acestei stari cu contururi volatile de blazon spiritual, femeia reala, Anna Christina Olson, duce povara calvarului intr-o incremenire ce ne provoaca la a cauta in noi insine calea spre lumina de dincolo. Dar ferma, casa aceea uriasa, intunecata, adaposteste oare pe cineva nevazut, care asteapta in tacere?
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii