Cel mai cunoscut pictor norvegian, Edvard Munch (1863-1944), a fost un monument de anxietate, un simbol al suferintelor psihice transpuse într-o opera care graviteaza în jurul unei lucrari excesiv mediatizate. Biografia acestui artist, care admitea înca din tinerete ca a mostenit „semintele nebuniei” de la tatal sau, este tipica unui om bolnav care încearca sa-si gaseasca o identitate artistica si o liniste interioara care sa-l departeze de ganduri suicidale. Considerat un simbolist si un premergator al expresionismului, Edvard Munch este mereu în actualitate datorita lucrarii intitulate „Strigatul”, care continua sa intrige si sa farmece prin disperarea mesajului sau.
Pare incredibil, dar Strigatul lui Munch a starnit mai multe controverse decat opera de o viata a unor pictori contemporani. Uluitoare este si comparatia cu Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci – din punct de vedere al notorietatii. Atat de obsedat a fost Munch de importanta mesajului transmis de chipul distorsionat care îsi striga disperarea, în timp ce soarele apune, încat a creat mai multe versiuni, toate la fel de pretioase.
Cele patru variante, în ulei pe panza si tempera, sunt detinute de Munch Museum, Galeria Nationala Norvegiana si de catre un colectionar particular norvegian. Prima realizare dateaza din 1893 si a fost intitulata „Strigatul naturii”. Acest titlu avea sa fie premonitoriu pentru ceea ce a urmat în legatura cu ecourile mereu inflamate ale operei. Nu vreau sa fiu malitios – nefiind decat un consumator de arta –, dar lucrarea este departe de a fi o capodopera a frumosului.
A epatat însa prin hidosenia personajului din prim-plan si prin sinceritatea dezarmanta a gestului: urletul acelei fiinte este autentic si parca îl si auzim. Este reactia unui om care este martorul unui cataclism si care, cu acea ocazie, îsi descopera vulnerabilitatea si iminenta mortii. În urma faimei dobandite, Munch a considerat necesar sa se explice. Pe scurt, pictorul spunea ca, aflat pe un pod, a vazut cum soarele apunand devine rosu si trimite „limbi de foc amenintatoare” pe cer. Instantaneu, lui i s-a parut ca sunt „fasii de sange ale naturii”, care-si striga astfel disperarea. Asa se face ca ceea ce era în sufletul unui om chinuit de angoasa se raspandea în mediul considerat ostil existentei sale.
De la aceasta metafora s-a ajuns la niste interpretari fabuloase, care merita mentionate, chiar daca eu personal cred ca sunt comentarii menite sa umfle notorietatea lucrarii. Astfel, am gasit comparatii cu exceptionala eruptie vulcanica din Krakatoa, petrecuta cu zece ani înainte. Norii de cenusa rezultati au colindat prin atmosfera terestra aproape un an si i-ar fi vazut si Munch. Fiinta schimonosita de groaza ar fi rezultatul inspiratiei pictorului din imaginea mumiilor peruviene pe care Munch le-a vazut la Expozitia Universala de la Paris, din 1889 (socanta fizionomie apare si în unele lucrari ale lui Paul Gauguin, un amic al norvegianului). Mai nou, unii critici spun ca o alta mumie a fost sursa, si anume una din Muzeul de istorie naturala din Florenta… Pardon de expresie, cam asa cresc preturile unor lucrari importante. Numai ca în posteritatea autorului maniaco-depresiv s-au petrecut si alte fapte care au atras atentia asupra Strigatului.
Doua variante ale sale au fost furate si s-a facut, evident, mare tam-tam în jurul disparitiilor. Mai mult, primul furt s-a petrecut chiar în ziua deschiderii Jocurilor Olimpice de iarna de la Lillehammer (Norvegia), la 12 februarie 1994! Sportivii au fost uitati, dar recuperarea tabloului a întarziat cu doi ani. În 2004, Strigatul a fost din nou furat si recuperat dupa un an. Prima oara, hotii au lasat la muzeu un biletel pe care scria: „Multumim pentru proasta securitate”.
PAUL IOAN
Comentarii