Tentativele multor istorici de a zamisli o „cronica a grozaviilor umanitatii” ar putea avea drept capitol de frunte o istorie a executiilor. Grupul condus de prof. Stanwich Holmes a realizat în 2005 doar o fresca a ceea ce s-ar putea numi atrocitati dictate de lege si de traditii regionale ale aplicarii pedepsei cu moartea. „Omul modern, afirma prof. Stanwich, trebuie sa accepte ca în diverse stadii ale civilizatiilor a existat o inventivitate incredibila în ceea ce priveste pedepsirea celor incriminati de lege.”
Una dintre modalitatile cele mai exotice pentru sensibilitatea europenilor este metoda folosita în secolele trecute în unele tari asiatice. Este vorba despre folosirea unui animal sacru în multe tari din acea regiune a globului, si anume elefantul. Simbol al întelepciunii si al docilitatii, uriasul patruped este dresat sa accepte provocarea unor suferinte groaznice si decesul în chinuri inimaginabile pentru cei gasiti vinovati. Specialistii in comportamentul mamiferelor afirma ca, pentru a indeplini o astfel de sarcina, elefantul trebuia convins ca se face util stapanilor sai. Fiind rasplatit pentru strivirea unor oameni, elefantul executa o actiune care nu se potriveste deloc cu firea sa pasnica. Pachidermul nu este deloc un agresiv, ci doar un animal care, in conditii de stres, poate raspunde cu gesturi razboinice; atacurilor sau hartuirilor leilor in Africa.
Unica explicatie pentru folosirea cu succes a elefantilor la executii consta în încrederea netarmurita pe care o acordau stapanilor.In unele cronici ale exploratorilor Indiei si Ceylon-ului din secolul XIX, exista descrieri uluitoare despre folosirea elefantului drept calau. În jurnalul sau de calatorie („Le Tour du Monde, 1868), savantul francez Louis Rousselet descria o astfel de executie la care a asistat inmarmurit:… Era vorba despre un prizonier de razboi (pachidermele erau utilizate in mod curent in scopuri militare n.n., P.I.) si despre un dezertor. Scenariul executiei a fost ingrozitor: capul condamnatului era fixat cu franghii de o buturuga, apoi elefantul era indemnat prin lovituri cu nuiele, aplicate mai ales in zonele sensibile, sa se sprijine cu un picior pe capul nenorocitului, ca si cum ar face un numar de circ;. La fel de greu de imaginat pentru europeni este participarea elefantilor la actiuni de umilire si tortura a dezertorilor si a prizonierilor; acestia erau legati de animalele care erau obligate sa alerge prin asezarile cu pricina si apoi sa-i dezmembreze, prin apasare cu greutatea corpului lor cantarind peste cinci tone. Cronicile indiene despre astfel de pedepse capitale abunda în perioada mogulilor. Doi dintre acestia, Jahangir si Santaji Ghorpade (secolul XVIII), aveau în dotare „animale regale de executie”. Elefanti crescuti în conditii exceptionale erau dresati numai pentru astfel de „desfatari” ale suveranilor. Treptat, dominatia britanica din India a redus acest gen de atrocitati. Pentru a compensa acest gen de executie tipic asiatica, voi aminti in cele ce urmeaza si despre o metoda specifica europenilor.
In timpul Romei antice, una dintre metodele de decimare din mediul militar era fustuarium,denumire provenind de la batele (crengile groase) cu care se aplica pedeapsa capitala. Tradatorii si unii prizonieri erau obligati sa parcurga doua siruri de soldati inarmati cu ciomege si sa suporte loviturile cauzatoare de mari suferinte si, in cele din urma, de moarte. La fel erau pedepsiti si soldatii apartinand unor grupuri supravietuitoare care dadusera dovada de slabiciune in fata inamicului. Relatarile despre fustuarium sunt cel putin la fel de impresionante ca in cazul strivirii cu elefanti. Condamnatul care reusea sa parcurga sirul de executanti si ramaneau in viata erau fortati sa reia tentativa de a strabate din nou acelasi drum plin de lovituri feroce. Pentru a spori dezonorarea la care era supus vinovatul, uneori se foloseau biciuirile; insa, in conditii de front, batele si ciomegele erau mult mai accesibile.Cronicarii au consemnat o perpetuare incredibila a acestui gen de manifestare a violentei de grup si în evul mediu.
Ideea principala a metodei a conservat in special atitudinea dispretuitoare a grupului din care provenea condamnatul. Conditiile aplicarii fustuariumului s-au modificat, in functie de imprejurari. Cavaleria era cea care executa sentinta, folosind lancea, sulita sau maciucile metalice. De multe ori, atunci cand era vorba despre hoti sau criminali civili, populatia asezarilor le putea cere cavalerilor sa dea acest spectacol pentru multime. Era si o metoda de crestere a autoritati si a prestigiului militar al celor implicati in astfel de executii publice. Publicul era satisfacut pe deplin de suferintele celui ucis astfel, iar autoritatile credeau ca vor obtine un recul al infractiunilor, prin intimidarea potentialilor raufacatori. Istoricii moderni considera ca forme mult mai molcome de fustuarium se aplica si astazi. Lovituri aplicate de un grup se întalnesc cu prilejul unor evenimente speciale, cum ar fi: traversarea prima oara, de catre marinari, a ecuatorului ( in Marina regala britanica se foloseste asa-numita pisica cu noua cozi, pentru o pedeapsa corporala camaradereasca); atingerea unei culmi muntoase sau unui alt obiectiv dificil de catre exploratori. In mediul cazarmelor, cadetii sunt botezati; uneori tot cu lovituri amicale, ca un fel de preludiu pentru duritatile vietii cazone pe care abia au inceput-o.
Autor Paul Ioan
Comentarii