Cezanne, Renoir, Gauguin, Manet, Monet, Degas… Toate aceste nume ilustre, a caror alaturare te-nfioara, au ceva în comun cu panza unui pictor mult mai putin cotat, care s-a nascut cu un veac înaintea lor si s-a manifestat în cu totul alt stil. Ei bine, o mare parte a criticilor de arta spune ca „Femei la baie” a lui Jean-Honoré Fragonard (1732-1806) este inspiratoarea temei omonime cu care marii maestri ai impresionismului si post-impresionismului s-au confruntat, fiecare dintre ei dorind parca sa perfectioneze modul în care femeia în stare pura poate sa trezeasca simturile fara sa fie frivola.
E ca si cum domnul Fragonard ar fi initiat o stafeta a perfectiunii culorii si formei în care eroticul se îmbina cu puterea de sugestie a faptului ca nudul feminin este o delicatesa si nu o friptura spre care se înghesuie furculitele privirii. Realizat în mai multe variante – în care femeile sunt din ce în ce mai generoase în privinta dezvaluirii trupurilor lor, „Femei la baie” (sau „la scaldat”) este o capodopera a unui maestru care s-a aflat printre primii artisti care au descoperit ca eroticul te salveaza de la alunecarea în saracie. Pictor francez de origine italiana, Fragonard s-a impus repede ca mare si sensibil talent, însa acest „gentil florar” s-a plictisit de academismul care era obligatoriu în epoca si s-a îndreptat cu mare succes spre tematica numita pe scurt „Serbarile galante”.
Altfel, între 1765 si 1769, respins de oficialitati, artistul a compus scene erotice de o mare finete, care au cucerit publicul si o buna parte a domnilor si doamnelor din înalta societate. Crescut la scoala unui alt „cofetar de nuduri”, François Boucher, Fragonard ridica eroticul bine temperat pe culmile frumusetii frugale, usor de digerat si de pudibonzii cu sprancene înfoiate. Mai mult, acest adorator al femeii dragalase si naive a transformat cu istetime bomboana fondanta a lui Boucher într-un trandafir. Finetea epidermei si rotunjimile bine temperate dar cuceritoare parca transmit privitorului si mireasma rozelor. Sanii si soldurile par niste petale rozalii pe care ti-e teama sa le atingi, pentru ca le-ai distruge farmecul.
Dincolo de toata aceasta pledoarie pentru a admira capodopera lui Fragonard sta totusi o întrebare cu raspuns imprevizibil: oare femeia la baie este inventia acestui francez cu floare la butoniera? As invita cititorul sa revada doua capodopere create cu un secol înaintea lui Fragonard: „Bathsheba” (1654) si „Susanna” (1636), ambele realizate de Rembrandt. Eu personal cred ca pozitia si atitudinea femeii în acele scene (amandoua de inspiratie biblica) ar putea fi înaintasele celebrei compozitii a lui Fragonard. Si asta pentru ca în oricare alta scenografie, nudul feminin pare usor fortat, ca si cum un model asezat de pictor ar fi de vina. Or femeia la baie (în interior) sau la scaldat (în natura) este ca o scena „furata” de un artist furisat cu îndrazneala în apropierea lor si acceptat pentru ca femeile se simt în largul lor. În preajma apei se dezgolesc cu un scop bine determinat, nu pentru a poza. De aici si spontaneitatea adorabila sugerata de compozitie, adica tocmai mobilul pentru care Cézanne si compania au preluat ideea.
Nu trebuie sa se înteleaga ca nudul de interior, oarecum fortat, nu ar avea sagetile erotice ale nudului în natura, însa este o mare diferenta între „a poza” si „a fi surprinsa” în toata splendoarea trupului… Pictor de petale înmiresmate, sarmanul Fragonard a murit de congestie cerebrala, dupa ce a mancat cu prea mare pofta o înghetata de… trandafiri.
PAUL IOAN
Comentarii