Nicaieri in lume nu s-a produs o mai mare emulatie artistica precum cea din Franta secolului XIX, cand pictorii francezi – tineri si novatori, varstnici si conservatori – au sporit atat de mult ca numar si calitate, incat un „razboi” intre generatii si conceptii era inevitabil. La modul general, ceea ce se intampla in pictura franceza rivaliza cu marele val de maestri italieni ai Renasterii si barocului. Numai ca viziunile moderne asupra picturii aveau sa declanseze si miscari „administrative”, impuse de nevoia tinerilor de a se afirma in fata unui public parizian din ce in ce mai cultivat.
„Salon de Paris” a reprezentat expozitia oficiala a Academiei de arte frumoase din Paris. In mod ironic, am putea spune, initiatorul acestei mari expozitii a fost un italian, si anume cardinalul Giulio Raimondo Mazzarino, devenit, sub numele de Mazarin, prim-ministru al Frantei (din 1642 pana in 1661, cand a murit). Acest Mazarin a creat scoala de arte frumoase in 1648, iar Salonul era dedicat absolventilor acestei scoli. Timp de aproape doua sute de ani, Salonul a fost cea mai importanta expozitie de arta a lumii.
Incepand din 1725, sediul Salonului a devenit Palace de Louvre si a capatat denumirea de „Salon de Paris”. La inceput nu era public, avand acces numai cei care se ocupau de arta, in special de pictura. Din 1737, Salonul devine public si se deschidea anual, apoi bianual (in anii impari), iar data vernisajului era 25 august (Sf. Ludovic). Din 1748 lucrurile s-au complicat, caci a fost introdus un juriu de experti (format din pictori premiati) care avea menirea sa „tina sus nivelul calitatii panzelor”. Influenta acestui intransigent juriu era decisiva in societatea pariziana. De aceea, in presa franceza au aparut criticii de arta, care nu erau intotdeauna de acord cu expertii. Revolutia din 1789 a deschis Salonul si strainilor, iar guvernul a preluat sponsorizarea. Dupa revolutia din 1848 au fost introduse si medaliile.
Anul de cotitura in ceea ce priveste pictura franceza a fost 1863. Mai multi tineri artisti novatori – cunoscuti ulterior sub denumirea de „impresionisti” – au fost refuzati de juriul conservator si academic. Revolta tinerilor l-a determinat pe imparatul Napoleon al III-lea (fost primul presedinte al Frantei; imparat a fost intre 1852-1870) sa instituie celebrul „Salon al Refuzatilor”, o palma administrativa data celor „cu vederi inguste”. Practic, in anul 1863 se nastea ceea ce istoria picturii avea sa numeasca avangarda, concept care va revolutiona pictura universala. Principalii refuzati, impresionistii, au mai deschis inca opt saloane separate, pana in 1882 (la care Manet nu a expus niciodata!). In 1890 se mai produce o revolutie a Saloanelor pariziene. Astfel, Societatea artistilor francezi (creata in 1881, lider fiind W. Bouguereau) se desparte de Societatea nationala de arte frumoase (din care facea parte si Rodin). Promovarea tinerilor sau a consacratilor, acesta era marul discordiei. Si pentru a intregi tabloul tumultului artistic francez, in 1903 s-a infiintat un nou salon, si anume Salonul de toamna (printre protagonisti fiind si Renoir).
Ei bine, abia la acest Salon de toamna si-au creat notorietatea artisti precum Picasso, Cézanne, Gauguin, Modigliani, Matisse, Chagall… Disputele artistice n-au condus, intr-o societate libera, decat la o evolutie spectaculoasa a exprimarii prin culoare si forma.
PAUL IOAN
Comentarii