Istoricul si teologul spaniol Jose de Sigüenza scria in anul 1605: „Ceilalti cauta sa picteze oamenii asa cum se infatiseaza ei vazuti din afara; acesta are indrazneala de a-i picta asa cum sunt pe dinauntru.” El se referea la straniul artist Hieronymus Bosch si la tulburatorul sau tablou „Tunelul de Lumina si Inaltarea Sufletelor”, finalizat in anul 1486.
Acest ireal suprarealist avant la lettre anticipa cu mai bine de patru veacuri ceea ce avea sa scoata la iveala sau sa confirme, abia in secolul al XX-lea, disciplina moderna a psihanalizei. Este vorba despre descrierile celor care au trecut prin experiente in pragul mortii (NDE, EMI, EMP), respectiv: un tunel la capatul caruia straluceste o lumina orbitoare si care trebuie parcurs de subiect, apoi entitati sau ghizi care vin sa-l insoteasca si sa-i fie calauze. Oare sa fi trecut Bosch insusi printr-o asemenea experienta, pe care ulterior a transpus-o in pictura sa?
In realitate, nu vorbim despre o noutate absoluta. Inca de la prima amprenta a mainii pe peretele unei caverne, omul a fost preocupat intens sa integreze in opera de arta elementele fondatoare si constitutive ale vietii sale, intre care moartea, care pare sa marcheze punctul final. Pare, fiindca se observa ca, de fapt, exista o continuitate dincolo de „linia de demarcatie”. Dincolo… Despre acest non-spatiu si non-timp, nenumarati artisti plastici au fost tentati sa „vorbeasca” prin intermediul creatiilor lor.
La Bosch, imaginarul referitor la ceea ce se afla „dincolo” imbraca o forma in principiu clasica sau canonica, fiind filtrata prin sita conceptiei crestine asupra acestui subiect. Pictura sus-mentionata constituie una dintre cele patru ipostaze ale parcursurilor sufletului dupa moarte. „Tunelul…” reprezinta in mod cert calea spre Rai (totusi, fara a dezvalui, in mod explicit, ce anume se afla in acea lumina, si nu dincoace de ea), in pragul caruia distingem doar conturul estompat al unei/unor entitati umane. Drumul spre Infern insa devine explicit un univers al nelinistilor terorizante din subconstientul si inconstientul fiecaruia dintre noi, marcat artistic prin culori sumbre, prin amenintarea acelor flacari vesnice care il vor mistui pe osandit fara mila.
La patru secole dupa Bosch, apar in arta plastica magistralele ilustratii ale inegalabilului Gustave Doré la doua dintre capodoperele literaturii universale. Din cadrul operei lui Dante „Divina Commedia”, remarcam o imagine a Paradisului, in care, fara echivoc, este prezent acelasi tunel de lumina, insa nu ca un drum catre lumea de „dincolo”: pragul dintre viata si moarte este contemplat din departare, ca o investigare obiectiva a unui subiect de care protagonistii se detaseaza oarecum, dar accentuand astfel fascinatia si magnetismul acelei lumini.
O viziune mai ampla, mai explicita asupra necunoscutului de dupa ultima clipa apare in ilustratiile lui Doré pentru poemul epic al lui John Milton „Paradisul pierdut”, din secolul al XVII-lea, care descrie povestea crestina despre Adam si Eva in gradina Edenului si caderea omului. Aici, calea spre „dincolo” imbraca forme diferite, unde tunelul si lumina pot fi intruchipate si prin cararea dintr-o padure catre un luminis. O traducere metaforica a aceleiasi eterne teme, care lasa intacta intrebarea eterna: Oare ce se afla dincolo de pragul ultim al vietii? Iar aceasta intrebare a fost reluata, in limbajul picturii si legat de acelasi poem al lui Milton, de alti artisti de mare valoare, precum William Blake si Salvador Dalí.
Subiectul „tunelului” si al acelui nestiut „dincolo” nu este insa rezervat marilor maestri. La sfarsitul secolului al XIX-lea au inceput sa se remarce asa-numitii artisti-spirite: oameni simpli, lipsiti de orice instruire artistica, dar inzestrati cu un har uluitor, datorita caruia au creat opere aproape ireal de interesante si valoroase.
In cazul de fata, mentionam trei nume venite din nordul Frantei – Augustin Lesage, Victor Simon si Fleury-Joseph Crépin – un miner, un cafetier si un muncitor. Incercarea de a deslusi ce se afla dincolo de prag, in acea lumina orbitoare, esueaza si de aceasta data, in schimb reuseste relevarea unor nebanuite culori si armonii figurative pamantesti, ca un argument ca de fapt, aici si acum ar trebui sa ne raportam cu intelepciune la ceea ce ne-a fost daruit de la inceputurile inceputurilor.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii